În căutarea efemerei clipe

- La câte invitații avem confirmarea, dragule? Sunt două săptămâni de când le-am trimis, a făcut un calcul sumar Olga, plimbându-și degetele jucăușe pe ceafa bărbatului ce părea îngrijorat, în timp ce discutau despre stadiul pregătirilor de nuntă. - Da, așa e și foarte puțini nu au dat vreun semn de viață. Ar mai fi timp, câteva zile, până la data finalizării comenzii, a răspuns el parcă mai liniștit. Oricum, va trebui să riscam și să asigurăm câteva tacâmuri în plus, pentru a evita orice situație neplăcută. - Din provincie ori din capitală? De unde nu avem știri? - Surpriza este că toate sunt de aici. - Ei, haide, nu mai sta posomorât! În câteva zile se pot rezolva multe. Mai vrei puțină cafea, dragule?- a întrebat ea ridicându-se de pe scaun după ce l-a sărutat ștrengărește pe vârful urechilor. - Nu, nu, mulțumesc Olguța. Hai sa strângem masa și să mai verificăm lista. Poate dăm câteva telefoane la cei care nu au confirmat, a hotărât el ridicându-se, să fim siguri pe ce mergem, iubito, nu e mai bine așa? Olga și-a dat acordul prin înclinarea grațioasă a capului a cărui frunte el a sărutat-o, a sorbit ultima înghițitură de cafea, a tras adânc din țigară, a stins-o și a început să adune resturile de mâncare, în timp ce Valentin a transportat cu dexteritate vesela folosită la chiuvetă și a început să spele metodic fiecare articol în parte. După ce au facut ordine, au pus hârtiile pe masă, agendele telefonice, instrumente de scris și au început verificările, nu înainte de a se săruta și a se îndemna unul pe altul să fie atent și operativ. Consultând întreaga documentație, foarte bine organizată pe familii, rude, prieteni, colegi ori obligații de serviciu, Olga a exclamat satisfăcută: - Hei, stăm bine! Doar șase familii nu au confirmat. Ce părere ai, dragule, mai ești îngrijorat? - Nu prea mai sunt motive, Olguța. Doar șase familii care pot da telefon în orice moment… Cine sunt? - Păi, văd că nu sunt dintre rudele mele...și , uite, nici de ai tăi nu sunt...Da, toate rudele invitate au confirmat. E bine, nu? - E foarte bine, cum să nu fie, a răspuns Valentin satisfăcut cu adevărat de această constatare. Stai, mai e ceva, a oprit-o el observând că intenționa să strângă hârțoagele. Restul, ia să vedem, verificăm pe rând...coleg de serviciu, directoarea ta, un prieten de al meu din copilărie...un fost coleg de liceu, polițist la circulație... - Cine-i ăsta, domnul Nicolae? - Da, el este. Ia să văd dacă am numarul lui de telefon... - Stai puțin, nu te grăbi, a intervenit Olga privind câteva momente în gol și încetând să mai zâmbească. Mă bucuram dacă nu-l invit...Cât ai fost plecat din țară, omul a terminat o facultate, nu știu care. Cert este că s-a schimbat mult, nu mai e cum îl știai tu și cum era când mi l-ai prezentat… Vocea-i devenea tot mai tristă pe măsură ce vorbea și părea oarecum încurcată și nemulțumită că a pătruns, fără să intenționeze, într-o zonă a amintirilor neplăcute. Valentin a observat schimbarea de atitudine și nu dorea să o deranjeze pe Olga, dar curiozitatea l-a îndemnat să insiste, mai pe ocolite, ca și când nu l-ar fi interesat subiectul. - Când l-ai cunoscut tu? A, da! La petrecerea pe care am dat-o când am obținut bursa de studii în străinătat...Și ce spuneai, facultate? Ce să zic, însurat fiind, nu credeam că se va ambiționa... - Datorită socrului, știi tu, colonelul sau generalul de la Spitalul Militar. L-a bătut la cap sau așa or fi plănuit de la început, nu știu, a încercat ea să se depărteze de subiect. - Aha, mi-amintesc...Fata, adică nevasta lui, a lui Fănel, că așa-l cheamă, nu era asistentă medicală? - Ba da, mi se pare că lucrează acolo, cu tatăl ei. - A făcut și ea medicina? - Nu, nu este medic, e tot asistentă. - Da, ...Cum de nu l-am văzut prin vreo intersecție? - Ei, dragule, nu mai este agent de circulație, l-a lămurit Olga cu suficient sarcasm în voce, completând cu hotărâre informația: are grad de ofițer sau cum li se spune acum, după reformă. A făcut ceva prostii pe acolo și, ți-am zis, are studii superioare omul...E la alt serviciu, ceva cu furturi... - O fi la judiciar sau cercetări penale, parcă așa se spune la ei, a întrerupt-o Valentin în timp ce încerca să intuiască răspunsul la întrebarea ce-l rodea: „Cu ce a supărat-o omul pe Olga de este ea atât de înverșunată?”… - Nu, dragule, tot în domeniul mașinilor… - Stai, stai că am gasit un număr și o să-l întreb pe el... - Nu, nu face asta deocamdată, te rog! - De ce? Nu trebuie să știm? Am fost colegi de liceu și prieteni destul de buni. Vreau să-l felicit, a argumentat Valentin privind-o în ochi oarecum calm, dar cu un început de suspiciune pe care greu o reușea să o ascundă. - Tocmai de aia, că nu prea ți-a fost prieten, dragule! Tonul pe care a rostit ea aceste cuvinte ce sunau ca un verdict, a fost neașteptat de sobru, de dur, în măsură să-l alerteze de-a binelea pe Valentin. S-a ridicat de pe scaun, s-a apropiat de ea și i-a luat cu blândețe capul în mâini, a privit-o în adâncul ochilor și a soptit: - Olguța...am senzația că îmi ascunzi un anume ceva ori că nu mi-ai povestit tot ce trebuia să știu. Ce zici, iubito? - Nu am nimic de ascuns, dragule...Atâta doar că nu am vrut să-ți strice liniștea un incident oarecum urât, dar lipsit de importanță și pe care îl dădusem uitării, a venit răspunsul ei rostit cu calm și convingere, în timp ce-l privea cu sinceritate și ridica încet brațele pentru a-l îmbrățișa. Valentin a lăsat agenda pe masă și s-a retras doi pași, evitând să răspundă chemării brațelor ei. A aprins o țigară și a privit-o lung și întrebător pe femeia ce urma să-i fie foarte curând, în mod oficial, soție... Câteva zile după noaptea aceea de dragoste, în care Anca nici nu a întrebat de ce a ajuns atât de târziu, Fănel nu a pierdut niciun minut în afara problemelor de serviciu. Se simțea îndatorat și se grăbea spre casă ca la începutul căsniciei. Și pentru că o anumită tulburare interioară nu se putea ascunde cu ușurință, i-a oferit și flori, precum obișnuia cândva... \"Un anume ceva, care-mi scapă, s-a întâmplat cu ea. Nici supărată, nici pisăloagă și nici cu întrebări. M-a copleșit cu dragostea ei și mă privește ca atunci când...Da, exact ca atunci s-a comportat! Fără să-și dea seama cât de umilit mă simt. Oare?! Trebuie să mă eliberez în vreun fel. Dar cu cine naiba să vorbesc? Nu mai am încredere în nimeni și prietenii de la brigadă au început să mă ocolească. Adevărat că i-am cam privit de sus de când am luat gradul...\" Mariana era de serviciu. Nu-i venea să creadă când l-a văzut așezându-se la o masă din sectorul ei. „Pare atât de tulburat!”. - Sărut mâna. Nu doresc nimic. Vreau să știu dacă accepți să stăm de vorbă în timpul tău liber. Prietenește, fără pretenții, a vorbit el repede, privind mai mult bombeul pantofilor decât ochii ei destul de curioși și chiar îngrijorați. - Ce ți s-a întâmplat? Ești puțin demolat, domnul meu, a încercat ea un dialog pe care el l-a refuzat printr-o privire tristă ridicată întrebător către ea. Da, cum să nu…zilele următoare sunt de dimineață până spre seară de serviciu , a continuat ea înțelegând că el așteaptă doar răspunsul ei, nimic mai mult. S-au întâlnit după trei zile. În același restaurant și separeu, la puțin timp după ce ea a rezolvat toate problemele legate de serviciu. Vorbeau încet și nu puține au fost momentele de tăcere prelungită până când Fănel s-a destăinuit la întrebarea ei directă: - Bine, dar de ce ești complexat? E soția ta si apreciez că s-a comportat normal. Ce vrei de la ea? Parcă o dușmănești când te iubește atât de mult!- a exclamat Mariana înciudată și chiar cu un început de revoltă în întreaga-i atitudine. - Așa a făcut când am avut eu primele necazuri. M-a copleșit, m-a sufocat pur și simplu! Și am avut, mai târziu, senzația că a făcut-o din milă... - Ești paranoic, în loc să fii fericit chiar și numai din pricina asta! Câți bărbați nu și-ar dori să fie atât de iubiți de nevestele lor! Cum poți vorbi așa? Spune-mi, pe scurt, despre ce a fost vorba, ca să-mi pot da seama... - Da, tocmai asta doream, a continuat Fănel oarecum dezarmat de intervențiile ei...Eram de serviciu la pasarela de la Aeroportul Otopeni. Nu se făcuseră modernizările existente acum. Am scos din circulație un autoturism care nu a semnalizat schimbarea direcției de mers și nu s-a asigurat pentru a intra pe națională... Poate te plictisesc, nu? - Sunt foarte atentă. Poți relata orice. Sunt total neutră și voi încerca să fiu obiectivă, i-a răspuns ea, continuând în gând: „dacă eram în locul nevestei tale, nu mai vedeai iubire de la mine, domnul meu!”. - Da...era la volan o femeie. Mi-am adus aminte că o cunosc de când făceam practica, în anul doi de școală militară. Mi-a plasat-o subofițerul pe lângă care lucram. Nu, nu eram însurat atunci, nu te uita așa la mine! „Și eu să cred că, de când ești căsătorit, ai devenit ușă de biserică...Ai uitat că m-ai curtat acum câtva timp și încă mai tatonezi terenul”, continua Mariana monologul său intim, ascunzându-și zâmbetul ironic din colțul buzelor. - Ne-am luat cu vorba, știi...amintiri...Am văzut un autoturism deplasându-se fără a reduce viteza în apropierea postului de control și...am exagerat, să vadă și ea cât de grozav sunt... - Adică, ce ai făcut, concret! - Am făcut semnal regulamentar să oprească pe dreapta... m-am întors și am continuat discuția cu doamna...Șoferul s-a enervat și m-a reclamat. Din cauza asta m-au scos de la circulație..., a încheiat Fănel oftând ușurat că a reușit să se descarce cât de cât. „ Uff! Sper că e suficient atât. Prea multe amănunte strică. Am spus ce era mai greu…”. - Ei, nici chiar așa! Cine era șoferul? - Șoferul?...L-am avut profesor de \"circulație\" la Școala Câmpina...Problema e că nu l-am văzut. El a deschis portiera și a întrebat corect: \"Domnule agent, cât mai trebuie să aștept aici?\", iar eu...cum să-ți spun... - Spune exact cum a fost, nu te mai codi… - I-am răspuns râzând, întorcându-mă încet cu fața la el: \"Ai bă răbdare, că te regulez și pe tine\" - Da, acum înțeleg...Singur ți-ai săpat groapa...Bine, dar nu pricep în ce sens are soția ta legătură cu întâmplarea, a readus Mariana discuția la aspectul ce părea a fi cel mai dureros. - S-a pus problema să mă treacă în rezervă și...am rugat-o să vorbească cu tatăl ei, să intervină...Era colonel doctor..., a explicat Fănel privind concentrat scrumiera. În vocea lui se simțea toată amărăciunea, ciuda și rușinea ce le avea în suflet. - Mi se pare normal, în cazul acesta...Și s-a rezolvat. Care-i baiul, domnul meu? - E că nu mi-a reproșat niciodată nimic. În schimb m-a sufocat cu dragostea ei... - Pentru că te iubește sincer și nu te-a lăsat să suferi. Chiar dacă a durut-o și a plâns poate mai mult decât tine, a înțeles că trebuie să-ți fie și mai aproape. Care-i problema? -...Ar mai fi...dar lasă, pe altădată… Va urma.