În căutarea efemerei clipe

Amețit mai mult de întrebările Marianei decât de băutura ce o consumase și încântat de prezența ei de spirit, Fănel a intenționat să ia mașina din parcarea de la serviciu. Fata s-a opus cu multă hotărâre, fără să sublinieze adevăratul motiv. ”El a uitat cât a băut, ori așa este obișnuit, oare? Orice ar fi, nu trebuie să-l las să conducă mașina, Doamne ferește! Ori este inconștient, ori este prea plin de sine. A uitat că urciorul nu merge de multe ori la apă”. L-a convins că o plimbare scurtă până la prima stație de metrou ar fi benefică pentru amândoi și ar avea posibilitatea continuării conversației. - Daca așa dorești tu, așa vom face și chiar sunt onorat să te conduc acasă..., s-a învoit pe dată Fănel, manifestându-se chiar încântat de invitația ei. - Și eu sunt bucuroasă să mă însoțești. Ce bine era dacă mergeai în aceeași direcție. Nu aș vrea să întârzii din cauza mea... - O, nu, nu e asta o problemă, s-a grabit el s-o asigure, fără să întrebe în ce direcție merge. - Ba da, așa trebuie să înțelegi și așa rămâne. Tu ești familist și nu am niciun drept să te rețin. Și te rog, nu mai insista! - a apăsat Mariana pe cuvinte cu multă hotărâre în voce, strângându-i brațul cu destulă putere și privindu-l încruntată. Fănel a tăcut imediat. A privit-o surprins câteva secunde lungi. Dorea să facă impresie și, în plus, fata avea dreptate. N-o putea contrazice. Mergeau încet și începuseră să vorbească aproape în șoaptă. Mai mult vorbeau privirile. Era destul de aglomerat trotuarul în acea seară târzie a începutului timpuriu de toamnă și nu de puține ori el a protejat-o cu brațul pe după umeri, ferind-o de trecătorii neglijenți, grăbiți, ori prea puțin politicoși. A încercat, sub acest pretext, să-i țină mâna micuță ce se frământa în palma sa, ca o mică pasăre prinsă-n colivie, până s-a eliberat din strânsoarea ușoară și caldă, odată cu explicația ce suna, mai degrabă, a reproș: - Fănel, tu uiți mereu că ești căsătorit...De ce nu vrei să-mi povestești unde lucrezi? - Am observat că tu intuiești ori chiar cunoști unele lucruri despre mine... - Ei, hai nu fi răutăcios! Cunosc câțiva polițiști, clienți permanenți ai localului. Toți au o alură specifică. O anumită gestică și, dacă vrei, chiar un anumit fel de a privi interlocutorul... - A, da? Încep să înțeleg, cred…, a întrerupt-o Fănel cu nedisimulată ironie în glas, dar a revenit imediat la intonația anterioară, după ce s-a oprit un moment din mers pentru a se înclina cu respect câtre fata care zâmbea netulburată de această întrerupere. - Ai printre ei, dacă nu te superi, vreun prieten apropiat? - Nu te gândi la prostii. Dacă aș fi avut, în mod sigur nu răspundeam invitației tale. Unii vin cu soțiile și chiar cu copiii când au zile aniversare în familie. - E foarte bine, te rog să mă scuzi! - s-a grăbit el în timp ce-n gând exclama vesel: \"De parcă nu te poți regula cu vreunul pe motiv că are copii!\". Și, imediat, oprindu-se din mers, a întrebat-o vesel: - Uite, vezi aripa din stânga a Facultății de Drept? A apucat-o ușor de braț și cu mâna liberă a arătat larg, clădirea. Nostalgic, dar plin de el însuși mai mult decât în toată seara, a oftat lung , a ușurare, după care a binevoit să dea explicații fetei ce-l privea nedumerită: - Într-o sală de aici am susținut ultimul examen înainte de licență. De două ori! Am avut o restanță, singura de altfel... - La ce anume? - a venit întrebarea încărcată de curiozitate. - La „Dreptul proprietății intelectuale”. - Ha, ha, ha! Nu era prea dificil, a exclamat Mariana veselă și, curioasă, a continuat: - Cum de te-a îngenuncheat? - Simplu. L-am tratat cu ușurință și...eram destul de aglomerat cu probleme de serviciu în perioada respectivă...Dar, de unde știi tu cât de dificil putea fi? - a întrebat el contrariat, privind-o foarte atent. - ...Din experiență. Eu l-am luat din prima. Am avut o restanță, dar la „Drept funciar”... - Tu?!...Ești licențiată în \"drept\"?! - Da, eu. Acum doi ani..., a răspuns Mariana, cu voce scăzută, încercând să nu arate cât de neplăcut surprinsă a fost de mirarea lui exagerat manifestată. - Și...de ce nu lucrezi..., a încercat el să continue subiectul, dar a fost imediat întrerupt de explicația ei expusă cu năduf, apăsat, în timp ce-l privea drept în ochi, oarecum cu reproș și superioritate: - Pentru că este Bucureștiul plin de juriști. La Barou trebuie să ai bani să intri și să reziști, să duci mapa avocatului pe care-l mai și plătești, până ajungi pe picioarele tale, așteptând câte o numire din oficiu la procese minore... - M-ai facut praf! Am mai auzit chestii de genul acesta, dar nu... - Gata, am ajuns la \"Eroilor\". Eu cobor să iau metroul. Mulțumesc pentru companie! - a pus punct Mariana oricărei șanse de a continua discuția. - Deci...cobor să te conduc, a încercat Fănel să calmeze spiritele după ce, în gând, exclamase: „Ai făcut-o de oaie, tăntălăule! Ai mai luat o palmă meritată. Vezi ce faci, blegule!” - Nu, este suficient până aici, te rog! - Îmi permiți să te caut la locul de muncă? - Cand ai timp, desigur, dar fără obligații. Toate cuvintele, de ambele părți, parcă săreau printre dinți ca lemnele tăiate pe buturugă. Nu se priveau în ochi. Fiecare peste umărul celuilalt. - Bine, Mariana. Sărut mâna, noapte bună! Un număr de telefon... - Nu, deocamdată, nu...La revedere, Fănel, noapte bună! - Iubito, eu am un \"martini\" dacă-ți convine, ce zici? - Lasă-l acolo și hai la mine, i-a răspuns Gaby plină de însuflețire, după ce a scotocit cu ochii roată întregul apartament. Are Cezar o palincuță gălbuie la culoare și care te face praf cu aroma ei de prună sănătoasă. - Păi, dacă e acasă Cezărel, nu este cazul…, a încercat Anca un refuz fără prea multă convingere în voce și atitudine. - Nu-i acasă, drăguțo, e la mama lui cu cavalerul nostru. Și maimuța aia mică e la tata, că e mort după ea. Am fost azi pe la ei și a vrut sa rămână acolo să doarmă cu \"tătăiță drag al ei\". Spre norocul meu, că mai respir și eu în libertate! - Bine, dar numai până vine Cezar, s-a învoit Anca după câteva clipe de șovăire. Stai să las un bilețel pentru Fănel, să știe când vine... - Ce naiba, atâta grijă și tu?! Nu-i dai un telefon? - E în ședință, măi, nu am voie. Când termină, de regulă, mă anunță el... - Aha, înțeleg..., a încheiat Gaby discuția cu privirea ațintită spre prietena ei ce părea foarte convinsa de afirmațiile făcute. „Ce naiba serviciu mai e și ăsta cu atâta strictețe? Să stai cu teama că un telefon deranjează atât de mult...nu prea miroase a bine, dar...hai să accept. A pus-o la punct ca să nu-l deranjeze pe timpul escapadelor, frumosul ei bărbățel. Și ea, ca de obicei, crede orbește tot ce spune el. Hm!” Afară era cald pentru începutul lui septembrie și soarele abia asfințise. Câțiva copaci de pe aleea de la o scară la alta a blocului își lăsaseră deja câteva frunze pe caldarâm, deși nu îngălbeniseră. Anca s-a aplecat și a cules o frunză mare cât palma ei, ușor ofilită, cu marginile fin zimțate și cu pețiolul răsucit. A privit-o lung, întorcând-o pe o parte și pe alta, a mângâiat-o cu duioșie și a strâns-o ușor la piept. - Ce faci cu ea, fată, că sunt destule și o să fie cu duiumul în curând, uite! Și Gaby s-a aplecat cu vioiciune pentru a culege câteva frunze din apropiere, pe care le-a aruncat peste umerii Ancăi, râzând molipsitor. - Știi, când eram prieteni, prima floare oferită de Fănel a fost...o frunză! Mare, uriașă, galbenă, frumoasă... - Mda, înțeleg. Dar nu pricep ce e cu tine de te scalzi în paharul cu melancolie! -Îți spun sus, promit. După un păhărel de palincă, Gaby a turnat cafea în ceșcuțe și a pus pe masă câteva bucățele de brânză topită și șunculiță, hotărâtă să creeze o bună atmosferă în care prietena ei să se poată confesa cât mai mult.. - Hei, ce faci? Nu mi-e foame..., a încercat Anca să refuze de la bun început. - Taci, tu! Ce vrei, să ne dea palinca peste cap? Are cine. Hai, vorbește că te ascult... - Parcă m-a amețit puțin, ai dreptate. Au luat câteva bucățele din fiecare și au mai băut câte un păhărel, după care Anca a început să povestească aproape în șoaptă, ca pentru ea numai. Gaby și-a strâns picioarele sub fund, a tras o scrumieră aproape de ea si a făcut semn din cap că este numai „ochi și urechi”, încurajând-o să vorbească. - Cât timp a fost agent de circulație, cu tot programul încărcat din unele zile, am fost fericită. Niciodată nu a întârziat seara așa cum se întâmplă acum. El zice că are multe sarcini de serviciu de când a primit grad de ofițer. Că face investigații, că ia declarații, că face cercetări la fața locul...Parcă tot mai des, astea se întâmplă noaptea, în ultimul timp... Vocea parcă i s-a frânt și ochii ei au fixat cu îndărătnicie podeaua. De teamă că nu va mai continua, Gaby a intervenit cu o întrebare al cărei răspuns parcă plutea deja, apăsător, printre rotocoalele mici de fum ce se îndreptau lent către fereastra deschisă: - Și te neglijează când vine, nu mai este drăgăstos cum era înainte? - Nnnnnu, nu aș putea spune...Parcă lipsește ceva, a răspuns Anca fără a-și ascunde oftatul lung ce părea să o contrazi...Mi se pare că nu mai e așa de doritor, nu mai este vioi și provocator. Parcă se grăbește să termine, fără grija de a mă satisface așa cum mă obișnuise și cum știa că-mi place. Ultimele cuvinte le rostise grăbită, cu durere și cu destulă jenă, deși între ele două nu au fost niciodată subiecte de ascuns. Sesizând, Gaby a intervenit imediat, sfătoasă și directă: - Dar nu-l mai plictisi și tu cu aceeași poziție, cu aceleași reguli...Vino cu schimbări, ia inițiativa, iubito! Încalecă-l, mușcă-l, freacă-l cum știi că-i place! - A, nu, nu despre asta e vorba. Schimbări sunt mereu, dar nu mai este entuziasmul de altădată. Cred că nu mă mai iubește la fel ca la început...ori, Doamne ferește, poate că... Anca nu a avut puterea de a-și spune gândul până la sfârșit, dar nici prietena ei nu a lăsat-o să spună ceea ce bănuia că urmează. Intervenția ei era menită s-o liniștească pe Anca și, în aceeași măsură, să o încurajeze. Nu știa și nici nu avea de unde să știe, că intră pe un teren minat: - Bate-te peste gură și nu mai gândi prostii. Fănel nu te poate înșela. Îți datorează prea mult, vezi de treabă! - Tocmai asta-i, că-mi datorează. Realizează probabil acest aspect și se simte obligat, nu că m-ar iubi cu adevărat. De asta îmi este tea..., a replicat Anca cu multă convingere, dar și cu părere de rău, după care s-a uitat semnificativ la ceas și s-a ridicat vădit iritată, exclamând: - Uite cât este ora și încă nu a venit. Numai el știe pe unde o fi acum... Fănel era tare îngândurat și nemulțumit de el însuși. Cobora încet, strecurându-se neatent prin mulțime, în aceeași stație de metrou în care mersese Mariana... \"Nu-mi explic cum am putut să fiu atât de mitocan! De ce m-am mirat așa de vizibil? De ce nu m-am stăpânit? În mod sigur a sesizat, s-a simțit jignită și a plecat imediat, supărată. Ce, este singura fata cu studii superioare care nu lucrează în domeniul în care s-a pregătit? Și Daniela terminase \"filologia\" și lucra la o agenție de turism. Și ce mulțumită era! În plus, atât de neatent ori prost am fost, că nu mi-am dat seama că tot de aici iau și eu metroul. Oare ea în ce direcție a mers? Culmea ar fi să avem același traseu! Adevărat că de mult timp nu am folosit subteranul, dar chiar așa? Nici nu am apucat să-i spun unde lucrez. Poate că nici nu era nevoie să-i povestesc totul. De ce trebuie să știe ea că am fost, mai întâi, subofițer de poliție? În plus, abia ne-am cunoscut și nici șanse prea mari nu mi-a oferit. Iar cu gafa pe care tocmai am făcut-o, este posibil să nu-mi mai dea atenție. Ei, nu se poate! Îmi place prea mult ca să renunț la ideea de a o cuceri…\". A urcat în vagonul aglomerat fără să privească la cineva. Și-a ațintit ochii pe fereastra prin care vedea peronul larg cu luminile lămpilor defilând grăbit și a zâmbit serafic amintindu-și împrejurările în care a cunoscut-o pe Daniela... La intersecția Ștefan Cel Mare cu Calea Dorobanți, un autoturism a pătruns pe culoarea roșie a semaforului. A fluierat scurt și a făcut semnal regulamentar de oprire pe partea dreaptă a bulevardului. S-a apropiat agale, așa cum învățase de la colegii mai vechi în muncă și, legănând bastonul reflectorizant cu brațul stâng, a salutat ștrengărește cu dreapta și s-a prezentat cu formula învățată la școală: \"Buna ziua! Sunt sergentul major Nicolae de la Serviciul Circulație al Municipiului București, vă rog să-mi prezentați actele la control!\" S-a deschis portiera și fata care era la volan a coborât rușinată, dar zâmbitoare, cu privirea în pământ: - Bună ziua! Știți...am forțat puțin pe galben pentru că... - Ați intrat pe roșu plin, domnișoară, nu încercați să motivați o încălcare a prevederilor legale. - Domnule...agent, stați puțin, nu este... - Ba este! Actele, v-am rugat! - Nu am putea discuta în altă parte?...Se uită lumea la noi și nu este cazul... - În altă parte?!...Încerc să înțeleg...După ce îmi prezentați permisul de conducere, îmi comunicați unde și când sunteți disponibilă...E bine așa? - E perfect, domnule! A intrat în mașină, a scotocit prin geantă și a întins mâna cu permisul pe fereastra la care coborâse geamul. - Daniela...fată frumoasă, domnișoară, da? - a silabisit el privind atent înscrisurile din permisul de conducere și imediat la cea în cauză, pe sub sprâncene. - Adică, necăsătorită, da! - a precizat ea zâmbindu-i de parcă se cunoșteau de când lumea și pământul. - Când și unde vă pot restitui permisul? - ...Azi la ora 20,00 pe Lizeanu...se poate?! Daniela privea deja foarte senin către polițist iar el, păstrând aceeași notă dominantă în voce și atitudine, susținea dialogul pe care părea a-l accentua prin mișcări ample ale brațelor, cu privirea către intersecția din apropiere și semafor. Oricine ar fi urmărit mișcarea și privirea, era convins că face observații referitoare la contravenția comisă. - Avem apartament? - O garsonieră. Stau singură. Sper să-ți placă... - Adresa înscrisă în permis...Nu este cazul să eliberez dovadă de reținere...Ne vom convinge la fața locului și vom accepta intimități originale... În regulă, sărut mâna. Voi fi în ținută civilă... I-a asigurat reintrarea în trafic și și-a frecat mâinile mulțumit. \"Asta e meseriașă, se vede după față, borfița!\" Era bine făcută domnisoara... - Urmează stația \"Piața Gorjului\", cu peronul pe dreapta! Vocea din difuzoare parcă l-a trezit din somn pe Fănel. A coborât mult mai bine dispus și s-a îndreptat către casă. Chiar în spatele pieții, la etajul doi, prima scară, ferestrele erau luminate. Anca era într-un capoțel simplu, desfăcut larg în zona pieptului, cu zâmbetul pe buze. Mirosea a parfum scump achiziționat prin \"Oriflame\" și a pastă de dinți. - Bine ai venit, dragul meu! L-a îmbrățișat cu afecțiune și l-a sărutat cu pasiune. Fănel, vizibil surprins și încurcat, a răspuns îmbrățișării și s-a lăsat sărutat, după care s-a scuzat imediat: - Știi, după ședință, șeful a oferit un păhărel și...nu puteam refuza...cred că miros... - Miroși foarte plăcut, dragul meu! Mănânci întâi ceva și apoi...ori întâi...și apoi mănânci? - Draga mea, sunt puțin obosit, a încercat el să se eschiveze, dar a sesizat la timp privirea alarmantă ce apăruse în ochii soției și a continuat, schimbând tonul: - Hai să fac un duș și sărim peste masă, iubito...