În căutarea efemerei clipe

1. În timp ce Anca zâmbea amintirilor plăcute ce o năpădiseră într-un moment de singurătate, Fănel zâmbea necunoscutei pe care o invitase la masa pe care friptura, doar începută, se răcise deja. Înaltă, suplă, îmbrăcată simplu, decent, dar cu gust, intrase fără zgomot în separeu, condusă discret de ospătar, arborând un zâmbet ușor, prietenos și, în aceeași măsură, timid. L-a privit fugar pe bărbatul care se ridica precipitat de pe scaun și s-a înclinat ușor, prezentându-se: - Fănel, pardon! Ștefan Nicolae, doamnă, onorat că mi-ați acceptat invitația! - Mariana Iordache, a murmurat ea cu voce tremurătoare ce-i trăda emoția, în timp ce întindea cu grație mâna pe care Fănel a strâns-o cu plăcere evidentă, înclinându-se din nou. - Vă rog, luați loc! Bărbatul a prins cu vioiciune scaunul de spetează pentru a i-l oferi și s-a retras după ce ea s-a așezat comod, mulțumindu-i. Din acea poziție, Mariana putea observa întregul separeu și sala cea mare cât permitea deschiderea draperiei, atâta doar că ea nu vedea decât masa și, din când în când, bărbatul care-i zâmbea privind-o curios fără să se ascundă. Încă nu-și revenise din emoția ce a încercat-o când a luat hotărârea să accepte invitația. \"De ce să accept? Ce impresie o să-i fac acestui domn? Că sunt o femeie ușoară, nu? Pare mai singuratic decât mine. E dus pe gânduri și e trist. Va trebui să-i spun că lucrez aici. Oare cum va reacționa?\" Iar acum, când îl avea în față, nu îndrăznea să-l privească în ochi, mai ales din momentul în care i-a simțit privirea directă și cercetătoare cu care o învăluia permanent. Se întreba, obsedant, dacă nu era mai bine să refuze, deși o încurajase puțin felul în care a primit-o. - Aș vrea să-mi spuneți ce preferați să mâncați și dacă vă pot oferi... - Vai, nu! Nu este cazul, mulțumesc! Eu am comandat deja și...ah, iată că mi se aduce! - Înainte de a mânca, v-aș cere o favoare, frumoasă doamnă... - Da, chiar vă rog! - Sunteți de acord să ne spunem pe nume? - Mariana! Sigur că da, nu mă deranjează, domnule... - Fănel, te rog, a zis el și a întins brațele pentru a cuprinde într-un gest de apropiere și plin de tandrețe palmele ei micuțe ce se frământau încet pe marginea mesei. Mariana a tresărit usor, surprinsă, intenționând să-și retragă mâinile, dar s-a răzgândit imediat. I-a privit ochii pentru întâia oară, intens, încercând să citeasca în ei gândurile bărbatului, preț de câteva secunde, apoi și-a coborât privirea uimită de căldura pe care el o transmitea prin degetele ce-i mângâiau ușor palmele. Brusc, s-a încordat și obrajii ei frumoși au rămas parcă fără culoare. Și-a retras degetele încet, puțin câte puțin, și-a prins palmele una peste cealalaltă strângându-le vizibil și l-a privit întrebătoare. A deschis gura să spună ceva, dar a tăcut. \"Fata asta este chiar foarte frumoasă. Daca ar fi blondă, ar fi la fel ca Anca, ori chiar mai frumoasă decât ea. Și ce buze fragede și bine conturate are! Iar trupul, cât am reușit să-l văd, e trăsnet! Trebuie sa fiu foarte atent pentru că pare a fi inteligentă, dar...ce se întâmplă cu ea...?\", s-a întrebat Fănel întrerupându-și monologul interior. - Nu te simți bine, Mariana? Te-ai albit de tot...ți-e rău? - A...nu, nimic...Am vrut să spun ceva dar...poate că mai târziu... \"Curajos băiat și știu bine ce dureri mari avea atunci, chiar dacă reușea să-și ascundă suferința. Iar ochii...ochii parcă mă învăluiau și mă apropiau de el atât de mult încât nu mai vedeam nimic în afara pupilelor. Parcă intram în adâncul lor ce părea a fi atât de cald și luminos. Am rămas ca proasta-n târg privindu-l și întrebându-mă de ce îmi ard obrajii. Iar când s-a prezentat militărește, mi-a luat piuitul, zău așa! Ce naiba, că doar m-au curtat atâția bărbați și nu am simțit niciodată că roșesc. Am simțit atunci, în acele momente, că mă îndrăgostesc de el și uite că așa a fost. Și el....pe unde o fi la ora asta? Tot în ședință? E posibil ca dragul meu soț să mă înșele? Hâm, o să-i arăt eu lui ședință când ajunge acasă! Și nici \"ciorbă\" caldă nu-i voi oferi, chiar dacă și eu voi suferi. Două zile îl țin la respect, să se-nvețe minte. Eu mă abțin cu ușurință, totuși, dar el face spume că stau cu fundul la el și refuz să facem dragoste\". Sunetul soneriei a trezit-o pe Anca din melancolia ce-o cuprinsese. Cu gesturi leneșe s-a deplasat încet la ușa de la intrare. A privit prin vizor și, contrar obișnuinței, de data asta s-a simțit deranjată și stingherită. Era buna ei prietenă, Gaby, cu care s-a îmbrățișat și sărutat în prag. - Ce faci, tu? Fănel nu-i acasă, ești singură? - Află că da, dar....de unde știai? - Ce, e prima oară când te simt? Uită-te-n oglindă și vezi ce față de carnaval ai...Ce făceai de pari așa...aiurită? - Ma gândeam la Fănel. Este în ședință și, dacă-mi amintesc, după ședințe cam pleacă în acțiuni, că așa e munca la ei... - Și, ce anume gândeai, draga mea? - Ha, ha, ha! Când ne-am cunoscut și când l-a văzut tata. - Cum a fost, tu? Hai, mai povestește-mi! - Nu-ți aduci aminte? Eram cu el în cabinet. Singuri. Era a treia zi după operație. Abia aștepta invitația, hoțomanul. Simțeam că mă soarbe din priviri și făcea pe cocoșul. După ce-i făcusem injecția cu antibiotice, era întins pe pat și-i tamponam fesele ca să-i alin durerea. Băgasem câteva sute de mii de unități în amândouă. Și am tot lungit tamponarea, că am prelungit-o în mângâiere. Avea pielea fină și un corp atletic ce mă provoca să-l îmbrățișez de câte ori îl vedeam. Și el se văita încet, șmecherul, tot să-l mai mângâi. Și pentru că a zis că i-ar trece dacă l-aș săruta, din milă, am făcut-o! - Ha, ha, ha! Din milă! Cum a fost? - I-am zis să se întoarcă și l-am ajutat ca să-i protejez piciorul bandajat. Și cînd m-am aplecat să-l sărut, mi-a cuprins capul cu palmele și m-a privit lung în ochi: \"O faci din plăcere ori din milă?\" Din plăcere, am zis încet și buzele noastre s-au atins ușor. Apoi, m-a strâns cu blândețe și m-a sărutat lung și pătimaș. A fost cel mai dulce sărut pentru mine și nici nu se terminase când am auzit vocea tatei: \"Alo, deranjez cumva, puișori?\" M-am fâstâcit, m-am retras din brațele lui și el a încercat să se ridice repede și s-a lovit la picior. A gemut scurt și tata a intervenit: \"Stai cuminte, băiete. Vorbim altădată\". Dar el s-a prezentat ca la școală, din cauza emoției: \"Sunt elev fruntaș Nicolae, tovarășe doctor.\" A râs tata de s-a prăpădit și eu stăteam cu mâna la gură. Niciodată nu m-a văzut el sărutându-mă cu vreun bărbat...\"Oho, domnule fruntaș, sunt colonel doctor Marinescu, medic primar la secția chirurgie...Unde ești elev?\" Și Fănel, într-un picior, a raportat: \"La Școala de Poliție din Câmpina. Ordonați, domnule colonel!\". - Ei, în rest îți aduci tu aminte, dar mereu râzi de mine, răutăcioaso, a încheiat Anca relatarea. - Nu râd iubito, dar te scot din moleșeală. Hai să bem ceva, ce naiba... - Nu bei nimic, Mariana? Un păhărel de...ce să fie la șnițelele acelea apetisante? - Nu, nu consum băuturi alcoolice. De fapt sunt vegetariană și seara mănânc destul de puțin, de regulă... - Cum adică, vegetariană? Șnițelele spun cu totul altceva. - O, nu! Arată ele frumos, dar sunt din soia. - Formidabil! Arată excelent. Sper că putem conversa după ce mâncăm și poate că, mai târziu... - Da, da, hai sa terminăm, mai întâi... Fănel a terminat vinul din a doua sticlă și, deși ar mai fi dorit un pahar-două, s-a abținut să mai comande. O analizase subtil pe Mariana în timp ce mâncau și observase cât de delicată este în ținută. A remarcat cum mânca fără grabă, atentă din obișnuință și nu dat fiind împrejurarea de față. O plăcea din ce în ce mai mult, pe măsură ce o analiza și era hotărât să facă și el impresie bună. Chiar regreta că băuse cam mult și se temea să nu se manifeste neglijent. - Dacă dorești cafea aici...ori poate mergem... - Nici aici, la o oră așa târzie și nici în altă parte, cum ai dorit să insinuezi, l-a întrerupt Mariana, ghicindu-i intenția. - Mă gândeam că te pot invita la plimbare, că dorești să mergem undeva să dansăm, că dacă ești de acord să... - Ei, ei! Mergi prea departe cu imaginația, domnul meu. Cred că ar trebui să gândești, mai întâi de toate, la cei care te așteaptă acasă, nu la năzbâtii... - Cine să mă aștepte, dacă sunt singur? - Da?! Și verigheta ce ți-a lăsat pielea albă pe inelar...ce poate afirma despre tine, cavalere singuratic? Fănel și-a privit surprins mâna întinsă și, jenat peste măsură, a retras-o, a pus-o pe picior și, căutând buzunarul de la pantaloni ca pentru a o ascunde, a bâiguit încurcat: - Știi, cum să spun, am fost cândva... - Las-o baltă, te rog! Nu am nevoie de explicații ori justificări. Eram singură și te-am analizat puțin. Aveai nevoie să vorbești cu cineva, să te destăinui ori să ceri un sfat, presupun. Nici eu nu sunt într-o pasă prea bună. Oameni suntem și cred că, uneori, singurătatea se alungă mai ușor în doi. Fără obligații ori pretenții de vreun fel, dacă ești de acord. - Evident, evident! Sunt de aceeași părere, a exclamat Fănel, simțindu-se total descoperit. \"Băi frate, tipa mi-a luat-o înainte. Eu trebuia să duc discuția pe tărâmul ăsta. Cum dracului nu am văzut urma lăsată de verighetă? F...i mama ei de treabă! Trebuie să iau inițiativa imediat. Altfel, cad de fazan...\", gândea febril bietul om supărat pe sine că s-a lăsat atât de prostește descoperit. \"Trebuie să fiu cinstit, dar să găsesc un motiv plauzibil, să o aburesc rapid!\" - Dragă Mariana, recunosc, sunt căsătorit. Atâta doar că, poate știi ori ai auzit, se pot întâmpla multe într-o căsnicie. Sunt momente generate de... - Gata, gata! Te-am rugat și susțin: fără justificări. Dacă ne vom cunoaște cândva mai bine și vei avea încredere, îmi vei povesti. Dacă vei fi convins că este necesar și te pot ajuta cu ceva... \"Poftim tăntălăule, te-a terminat tipa! Femeia asta mă citește, pur și simplu, frate...Păi, nu simțeam eu că este inteligentă? În plus, este adorabilă, așa că este cazul să-i cer scuze\": -...Mariana, m-ai convins și chiar îți mulțumesc! Iartă-mă pentru... - O, te rog, nu! Nu am ce să iert. Te-a luat valul puțin și atât. Dar...s-a făcut târziu și mâine trebuie să muncim. Nu vrei să mergem spre casele noastre? - Fiecare spre casa lui, ori.... - Da, da, da! După ce-mi răspunzi sincer la...două întrebări. Te superi? - Să mă supăr pe tine? Niciodată! Te ascult. - Fănel, îți iubești soția? - ...Da, Mariana, cred că o iubesc... - Buuun!...Ești cumva...polițist? - Hei, de unde naiba știi tu asta?! Da, sunt. - Pentru că ai fost sincer, am încredere să mă conduci o parte din drumul spre casă, dacă nu te deranjează și nu-i prea târziu...