Violator în libertate

La prima oră, Silvia se afla la ușa Secției de Poliție, cu mult înainte de a se începe programul de lucru. Îl aștepta pe șeful care i se păruse interesat și înțelegător cu privire la situația în care se afla familia ei. Spera să afle vești îmbucurătoare și se adresase la cei care erau ori treceau pe la sediu la ora aceea. Polițiștii care erau de serviciu nu cunoșteau nimic. Când a apărut șeful cel mare, l-a privit direct în față și toate speranțele ei s-au năruit căci, după expresia ochilor lui, a înțeles că nu are noutățile așteptate. - Regret doamnă, vă rog să mă credeți, dar asta este situația. Avem câteva date pe care le exploatăm. Oamenii mei și nu numai, sunt în teren. Căutăm câțiva indivizi dubioși ce pot avea legătură cu dispariția fetei... - Domnule ofițer, arestați-i ca să vă spună tot ce știu... -Doamnă, nu pot să-i rețin fără dovezi. Și, în nici un, caz nu-i pot aresta fără un mandat de arestare emis de judecător, mai ales că nu știm exact dacă fata este răpită ori... - Ori, ce?! Credeți că fata mea este din alea care... - Este posibil să fi mers de bunăvoie la o distracție cu prieteni pe care nu-i cunoașteți și, știți cum se întâmplă, petrecerea s-a prelungit... - Fata mea mi-ar fi spus. Fata mea nu a ascuns niciodată nimic, domnule ofițer. De ce nu răspunde la telefon? De ce este blocat? - Doamnă, mergeți acasă și fiți sigură că vă vom anunța imediat dacă aflăm ceva. Lăsați-ne să lucrăm, a mai zis șeful Secției și a pus mâna pe unul din telefoanele care sunau de câteva minute. Din primele cuvinte Silvia a înțeles că nu este vorba despre fata ei și a plecat încet, gârbovită și îmbătrânită de ultimele două nopți în care doar ațipea cu intermitențe. Era vlăguită, dar a găsit forța de a merge tot mai repede spre casă, chiar dacă știa bine că Tudor, soțul ei, obținuse trei zile libere și era permanent cu ochii pe telefon. A făcut doar un foarte mic ocol pentru a trece pe la alimentară și prin piața din apropierea locuinței. Mergea cu capul plecat, cu privirea în pământ, pentru a nu i se putea citi durerea și deznădejdea ce o stăpâneau. Întâmplarea ajunsese la urechile vecinilor și-i venea foarte greu să le suporte privirile pline de compătimire, ori să răspundă la întrebările care parcă-i loveau tâmplele și timpanele urechilor: \"Gata? A venit?...Au găsit-o? Trăiește?\" Când Tudor i-a deschis ușa, a rămas câteva secunde în prag și s-au privit lung și întrebător în ochi. Nu a fost nevoie de cuvinte. Amândoi au înțeles și la amândoi au apărut lacrimi în ochii triști și obosiți... După primele momente de surpriză și speranță, Iuliana s-a dezmeticit și a vrut să deschidă fereastra și să strige după ajutor. Era convinsă că omul în uniformă de poliție de la poartă o va auzi și o va salva. Nici nu s-a gândit că de la distanța aceea era poate greu să se facă auzită. Atâta doar că polițistul plecase de la poartă și omul care o ținea sechestrată se întorcea agale, scuipând printre dinți și înjurând câinii ce se hârjoneau pe lângă el. S-a repezit, înfrigurată și temătoare, la salteaua sub care ascunsese telefonul. L-a scos de acolo și a încercat să caute numărul de acasă dar aparatul nu funcționa. - Doamne, ce mă fac? Doamne, ce are de nu merge? Când a realizat că îl închisese pentru a proteja bateria, a respirat ușurată și a încercat să introducă codul \"pin\", dar zgomotele provocate de bărbatul ce intrase în casă au determinat-o să renunțe și să-l ascundă iar sub saltea. Tocmai întinsese bine așternuturile și netezea pernele când a intrat el în încăpere. - Aha, ai înțeles că trebuie și ordine. Bine faci, târfulițo. Voi fi domn cu tine. Ai să vezi la noapte când îmi vin prietenii. Nu uita ce ți-am spus. Plec puțin cu treburi. Vezi că am lăsat câinii liberi și ăștia nu prea știu de glumă! A dat să plece dar s-a întors în pragul ușii și a avertizat-o ca și altă dată: - Dacă ții la viață, fii cuminte. Casa e încuiată. Ai acces la bucătărie și baie. Femeia o să aducă ce i-am dat să cumpere. Fă treabă bună dacă vrei să fiu înțelegător! Iuliana nu a răspuns și privirea ei nu s-a ridicat mai mult de nivelul genunchilor bărbatului care-i vorbea. Când a auzit zgomotul cheilor la intrare, plină de nerăbdare împletită cu teamă și speranță, a mers la fereastră să se asigure că el pleacă cu adevărat. Mare i-a fost surpriza să-l vadă cu o prelată mare târând-o către mașină. Nu se aștepta să plece pe jos. A reușit să mai citească numărul de înmatriculare înainte ca bărbatul să întindă prelata pe mașină și s-a convins că l-a memorat bine. L-a urmărit cu privirea până la gardul împrejmuitor. Era însoțit de cei doi dulăi mereu în alergare și dornici de hârjoană. După ce l-a văzut ieșind pe poartă, a mai așteptat câteva minute, apoi a alergat la adăpostul improvizat sub saltea. A activat telefonul și s-a convins că bateria este în stare de funcționare. - Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să fie mama acasă, Doamne! Așezată la pândă în fața ferestrei, a tastat cu mâinile tremurânde până a dat de numărul telefonului de acasă... Silvia spăla câteva vase la bucătărie și Tudor toca mărunt două cepe din cele cumpărate de ea în piață. Tristețea lor se simțea până și în felul în care rezolvau treburile gospodărești. Mâinile se mișcau încet, după automatisme formate de mulți ani și privirile erau pustii, goale, ca și când forme, culori sau dimensiuni nu aveau importanță pentru cei doi oameni. Din când în când, fixau cu insistență telefonul al cărui fir îl întinsese Tudor până aici, în bucătărie, unde rămâneau amândoi aproape toată ziua așteptând cu sufletele împietrite. Vorbeau rar. Comunicau doar din priviri, atunci când nu foloseau batistele pentru a șterge lacrimi ce curgeau adesea din ochii lor uscați, secătuiți de atâta plâns. Când soneria telefonului a spart liniștea din încăpere, au sărit amândoi odată în picioare și se uitau speriați unul la altul. După câteva clipe în care ochii păreau a le ieși din orbite, s-au repezit amândoi la telefon să-l ridice în același timp. L-a prins mai repede Silvia și fără să aștepte vreun sunet a strigat: - Alo! - Mamă, alo, sunt... - Fata mea, fata mea, unde ești tu... - Mamă, nu vorbi dar să mă asculți... repede, mamă! - Spune, spune, fata mamii, trăiești? Doamne! - Da mamă, spune-i lui tăticu ca m-a răpit și m-a bătut... - Cine, Iuliana mamă, cine a... - Taci și fii atentă, mamă! - Bine, spune repede unde ești... - Mamă, m-a bătut și m-a violat... - Of, Doamne, unde ai fost Doamne! Fata mea... - Sunt într-o casă încuiată. Într-o comună spre Giurgiu sau Alexandria...nu știu... Mamă ține minte numărul mașinii... - Spune, spune mașina, da! - Mamă, e o mașină albastră...albastru deschis, Renault. Are numărul...! Ai înțeles? Silvia îl privea pe Tudor cu spaimă și groază în ochi și repeta cu voce tare...\"albastru deschis, Renault, are numarul...\" - Am zis bine, Iulica mea? - Da, ține minte. Anunțați Poliția... A fost un polițist la poartă dimineața asta. A plecat, mamă...iar eu, eu... Silvia nu a mai înțeles nimic. Fata plângea cu sughițuri și câteva zgomote înfundate i-au acoperit ultimele cuvinte. - Tudore, hai repede la Poliție, omule, ca să spunem... - Stai, stai să dau telefon mai întâi, a zis el cu vocea sugrumată de emoție și furie. Să le spunem mașina, femeie, să le spunem numărul ca să-l găsească pe nenorocit! Își păstra cumpătul, deși înțelesese totul din frânturile de cuvinte pe care le auzise. Simțea că se prăbușește, dar gândul că trebuie să-l prindă pe cel ce-i violase și bătuse fata parcă-i dădea putere și luciditate... Șeful Secției de Poliție se afla în ședință de analiză a activităților desfășurate în legătură cu mai multe fapte cu caracter infracțional comise în teritoriul de competență de autori necunoscuți. Era prezent și comisarul ce coordona grupa operativă ce se constituise după ce Iuliana fusese dată în urmărire generală, ca urmare a dispariției ei în condiții neelucidate. Om cu experiență în domeniu, fost judiciarist și ofițer criminalist la câteva unități teritoriale de Poliție, reprezentantul IGPR era nemulțumit de felul în care au demarat primele investigații ce au furnizat atât de puține date. Reușise să pună cap la cap câteva informații vagi și dăduse în urmărire, printre altele, chiar în noaptea ce se consumase, autoturismul \"Renault\" de culoare albastră pe care un pensionar îl văzuse parcat câteva seri în apropierea blocului în care domicilia familia fetiței. Ordinul era foarte precis: identificarea autoturismului și, în baza datelor de înmatriculare, a posesorului și domiciliului ori reședinței acestuia. Circa 15 autoturisme cu aceasta marcă și culoare apropiată fuseseră deja identificate în București și șase județe dar, nici pe departe, nu existau date că deținătorii lor puteau avea cea mai mică legătură cu dispariția fetei. Pusese deja sub observație un grup de persoane ce aveau la activ fapte de acest gen. Colabora destul de operativ cu serviciile de Poliție ce se ocupau de înmatriculări, precum și cu cele de Evidență Informatizată a Persoanelor și luase legătura și cu șefii Serviciilor de Intervenție Rapidă, precum și cu reprezentanți ai Parchetului. Era furios că nu toți șefii de post făcuseră recunoașteri în raza de competență pentru a depista și raporta despre prezența autoturimului cu puținele date cunoscute. Ceruse, în acest sens, sprijinul șefului Direcției de resort din IGPR dar dispozițiile parcă se transmiteau ori se executau cu încetinitorul. - Domnilor, în cel mult 24 de ore trebuia să avem rapoarte despre prezența tuturor autoturismelor cu marca asta. Trebuia să cunoaștem locul precis în care se găsește fiecare. Ce se întâmplă, domnilor? Ați luat de la dispecerat toate comunicările? Care sunt județele ale căror servicii de circulație nu au rezolvat problema asta? Dați-mi lista imediat! Era nemulțumit și de felul în care se exploataseră informațiile obținute de la farmacista care-l văzuse pe bărbatul ce se pare că a îmbrățișat-o pe Iuliana. A stat de vorbă personal cu ea și a refăcut portretul robot al individului. Era mare diferență între acesta și cel ce se difuzase deja la toate instituțiile Ministerului Internelor si Reformei Administrative... Sunetul telefonului de pe biroul șefului Secției de Poliție a detensionat pe moment atmosfera și toate privirile s-au îndreptat către omul care le făcea semne de atenționare în timp ce scria și repeta cuvintele învăluite într-un amestec de emoție, bucurie, speranță și furie ale lui Tudor: \"...un autoturism de culoare albastru deschis, marca Renault, cu numărul...o casă încuiată într-o comună, posibil pe șoseaua...\"! - Bine, mulțumesc! Rămâneți acasă, vă rog. Vă voi căuta eu personal și fiți siguri că vom rezolva rapid situația, a încheiat el în grabă discuția. Toată asistența se ridicase tăcută în picioare și aștepta dispozițiile celui ce coordona activitățile grupei operative și care, plin de energie și luciditate, a început să vorbească scurt și precis în timp ce contacta pe două telefoane mobile șefi ai anumitor servicii. A obținut foarte repede date cu privire la deținătorul autoturismului și domiciliul acestuia. Un zâmbet de satisfacție i s-a furișat în colțul gurii când a arătat numele acestuia pe lista de suspecți puși sub observație. Un zâmbet înlocuit rapid de contractarea furioasă a mușchilor faciali sub sprâncenele arcuite brusc a furie. Cuvintele au izbucnit parcă dorind să spargă pereții: - De ce p... mă-sii nu am primit nimic despre individ? Cine mama dracului l-a supravegheat?! Tăcere. Aproape toți lucrătorii priveau covoarele de pe podea. - Gata, la treabă, a încheiat el fără să aștepte un răspuns pe care nici nu credea că-l va primi imediat. În mai puțin de o oră și jumătate, trei mașini se opreau din mare viteză în preajma casei în care se găsea Iuliana. Au coborât aproape din mers \"mascații\", după cum le spune populația, care au intrat, în tăcere și extrem de vioi, o parte în curțile vecine și o altă parte peste poarta încuiată la care lătrau deja cu furie cei doi dulăi ce au fost puși de îndată pe fugă. Un lucrător mascat a ridicat prelata de pe mașină și a citit numarul de înmatriculare. A transmis scurt: - Se confirmă! Somațiile au sunat cu putere la cele două uși de acces și la ferestre. Nu a răspuns nimeni. Casa părea a fi pustie. În câteva secunde, ușile au sărit din balamale și echipa a pătruns în casa unde s-a răscolit extrem de rapid fiecare încăpere. În ultima dintre ele au găsit-o pe Iuliana căzută pe covorul de iută, cu o mână prinsă sub trup și cu cealalaltă, cu telefonul strâns în palma ei micuță, întinsă către fereastră... Oboseala, teama, emoțiile și toate întâmplările nefericite prin care trecuse biata fată într-un timp scurt, ce i se păruse a fi o veșnicie, au învins-o. Vocea mamei sale venea parcă din ce în ce de mai departe până nu a mai auzit-o. O moleșeală dulce și înceată se cobora de la cap spre tălpile picioarelor ce tremurau parcă pătrunse de frig. Ochii priveau perdeaua murdară ce se pierdea încet, puțin câte puțin, în ceața ce i se părea că o învăluie. A întins mâna să se prindă de pervaz dar nu a mai apucat. L-a simțit cum lunecă pe sub palmă la fel ca și zidul ce-și apăsa asperitățile pe vârful degetelor ei. A mai apucat să pună palma pe podea, ca ultim gest conștient, înainte de a cădea. Întunericul ce a cuprins-o brusc a înfricoșat-o pentru puțin timp, poate cateva secvențe de secundă, până a apărut acea lumină fantastică ce venea uniform din toate direcțiile îmbrățișând-o și transmițându-i o căldură ușoară și plăcută ce-i amintea de trupul mamei sale când o alăpta. A întins brațele să învăluie sânii plini cu mâinile ei micuțe și a început să gângurească fericită în legănatul plăcut al luminii ce o purta spre înălțimi. S-a desprins mai apoi cu gesturi molatice, pentru a pluti singură în ritm de vals pe muzica îngerească ce izvora parcă din trupul ei și zâmbea fericită stelelor de care se apropia dansând. Creștea pe măsură ce se înălța și își privea rochițele dantelate cum își fluturau poalele atingând covorul de flori minunat colorate ce se așternuse la picioarele ei. Deplin fericită, a ajuns la pădurea ce își deschidea bolțile pline de ramuri înmugurite pe care un noian de păsărele scoteau triluri fermecătoare și, fără să-și oprească dansul, a intrat pe cărările înguste unde a simțit, ca într-o mângâiere răcoroasă, iarba proaspătă plină de rouă. S-a aplecat să-și plimbe palmele micuțe prin picăturile transparente în care înotau steluțe vii de lumină și apoi le-a dus la gură să-și umezească buzele ce, brusc, se uscaseră și căpătaseră un gust acru-sărat. A repetat mișcarea și, speriată că toată iarba dispăruse și setea năprasnică o simțea cu durere, a deschis ochii brusc și a șoptit cu greu: - Apă! O mână blândă-i umezea buzele cu un tifon îmbibat în apă și-i ștergea fruntea asudată. Când a simțit fierbințeala a două lacrimi pe obrazul ei, și-a concentrat cu greu privirea până ce umbrele în alb au prins forme și dimensiuni. A recunoscut cu greu chipul îngrijorat aplecat asupra ei și a văzut lacrimile mari izvorând în cea mai adâncă tăcere din ochii mamei sale. A suspinat adânc și a strigat cu un ultim efort: - Mamă! Lacrimile i-au inundat ochii și toată ființa ei s-a prăbușit într-un alt leșin...