Urme de dragoste

Violeta a reușit să pună un picior pe pragul portierei deschise și să reziste. Toată gura i se uscase de teamă și nu reușise să scoată vreun sunet. Cu o ultimă sforțare, a țipat cât a putut de tare: - Ajutooor! Polițiaaa! Ajutooor! - Nu țipa, tâmpito, f…i gura mă-tii! Intră! a strigat el și a lovit-o cu pumnul în spate. Aproape în același moment a simțit o lovitură puternică în cap și genunchii i s-au înmuiat. A slăbit strânsoarea și a încercat să se-ntoarcă. Nu a apucat să vadă cine-i agresorul. O altă lovitură l-a prăvălit pe asfaltul umed. Căzuse cu fața în sus și apa de ploaie l-a înviorat puțin, atât cât l-a ajutat să evite al treilea atac. Și-a îndoit ambele picioare din genunchi și le-a împins cât a putut de violent între picioarele atacatorului ce se aplecase să-l prindă de gât. Acesta a reușit să rămână pe picioare după ce a făcut trei pași în spate, îndoit de mijloc și urlând. Femeia era mai îngrozită ca în primele momente. Se retrăsese la spatele mașinii și, răzimată de caroserie, cu o mână la gură, privea fără să înțeleagă ce se întâmplă. Sforțându-se din toate puterile, Mișu a reușit să se ridice. Împleticit în mers, a făcut un salt spre agresor, dar picioarele nu i-au mai dat forța de care avea nevoie și a ajuns doar la picioarele acestuia. A încercat să-l tragă în jos, pentru a-l trânti la pământ. N-a mai apucat. Mai multe lovituri violente cu piciorul, pe ambele părți ale trupului, l-au țintuit pe asfalt cu fața în jos. Nu mai simțea pe unde este lovit. A înțeles doar că mai sunt cel puțin doi agresori care-l loveau cu sălbăticie. Era aproape de starea de leșin. Ploaia îi spăla sângele, care-i curgea din rana produsă de a doua lovitură în cap, risipindu-l în vălurelele de apă ce traversau trotuarul spre rigolă. Primul atacator l-a prins de păr, încercând să-i ridice capul. Nu a reușit prea mult, dar i s-a părut că nu mai suflă. A strigat la ceilalți doi. - Ajunge, băi! Să judec io pe dom’ șef, f…i morții mă-sii! Poate n-a dat ortu-popii… Resimțise puternic lovitura dintre picioare și încă era îndoit din mijloc. Din poziția asta, ajutat de ceilalți, l-a întors pe Mișu cu fața-n sus. Acesta avea ochii închiși și părea lipsit de viață. Agresorul i-a aplicat peste față câteva lovituri scurte, rapide. Mișu a deschis greu ochii și a gemut adânc. I s-a părut că vede trei siluete aplecate asupra lui. Nu era sigur. A încercat să zică ceva. N-a putut. - Să te spovedesc io acu’, dom’șef. Să nu mori până nu spui tot, f…i morții mă-tii cu tot neamu’ tău cu tot! l-a înjurat agresorul, încălecând pieptul celui de jos. Tu mi-ai f…t mie viața, băi, jigodie? Tu, băi? a continuat el șirul întrebărilor, pălmuindu-l din ce în ce mai tare. Mișu nu a putut zice nimic. Privirea lui era pierdută. Vedea ca prin ceață și nu înțelegea bine ce i se spune. Părea că se sfârșește pentru totdeauna. - Nu vrei? Da’ piranda mea ai vrut-o, ha? Știi să mă rogi? Încearcă, băi, f…i mormântu’ mă-tii! Zi, băi, ceva! N-auzi? După alte două palme primite, Mișu a făcut ochii mari, s-a sforțat și l-a scuipat pe agresor în față. Saliva era amestecată cu sânge. A fost singura manifestare de voință a celui bătut, care i-a atras o ploaie de lovituri peste picioare din partea celorlalți doi agresori. Cel scuipat a ridicat pumnul să-i lovească fața, umilit și, cu atât mai mult, furios ca o fiară în cușcă. Gândul i-a anulat intenția. A scos de undeva de la spate, de sub curea, un cuțit și l-a ridicat, strângându-l puternic în pumn, cât a putut de sus. - Mori, câine! Mori, f…i sfinții morților mă-tii de… - Nu!... Nu, nu, nu! Nu lovi!, s-a auzit în noapte țipătul puternic al Violetei. Era deja la un pas de ei și a apucat strâns mâna celui hotărât să ucidă. S-a luptat cu el în dorința de a-i smulge cuțitul, dar acesta a reușit s-o trântească la pământ. Ceilalți doi rămăseseră nemișcați. Priveau și nu știau ce să facă. - Tu ce vrei, fă! Să mori cu el? s-a răstit agresorul la femeia ce se ridicase în genunchi. - Iartă-l! Spre binele tău, nenorocitule. Intri pe viață în pușcărie. Mori acolo, gândește-te! l-a rugat Violeta plângând. - În pușcărie? Eu? Ai vrea tu, f…i gura mă-tii! Vrei să scapi de mine. Vrei să… - Vreau să te salvez, nenorocitule. Fugi dincolo să ți se piardă urma. Ai unde. Ãsta e avocat și te bagă-n pușcărie pe viață, n-auzi? - Bagă pe mă-sa, nu pe mine, dacă vrei să…. Omul a tăcut brusc și s-a uitat speriat în jur. Nu i se păruse nimic. Sirenele de pe mașinile Poliției se auzeau destul de clar și păreau că sunt foarte aproape. S-a ridicat dintr-o singură mișcare, l-a lovit cu piciorul pe cel de jos și a strigat la ceilalți. - Valea! Au fugit toți trei și au dispărut în ploaie de parcă-i înghițise pământul. S-a ridicat și Violeta. Înainte de a fugi, s-a întors și l-a privit pe Mișu. Își ridicase puțin un umăr, cât să poată întoarce capul s-o vadă. Avea ochii încețoșați, dar ea i-a simțit privirea plină de suferință și recunoștință. L-a privit cu milă și a fugit. O mașină a Poliției a oprit de-a curmezișul în fața ei, la câțiva pași. A fost somată să rămână pe loc. Alte două mașini opriseră aproape de locul în care zăcea Mișu. Polițiștii au coborât precipitați și scotoceau cu privirea împrejurimile. Nici țipenie de om. Doi dintre ei s-au aplecat asupra victimei găsită la fața locului. - Nu-l mișca! a oprit unul din ei gestul colegului care intenționase să-l ridice pe cel de jos. Curge sânge rău, se pare. Stai să vină salvarea. E pe drum, a precizat el liniștit. Alții doi întindeau deja benzi fluorescente ca să izoleze locul producerii evenimentului, în timp ce, la a treia mașină, Violeta răspundea la întrebări. - Nu știu nimic. Nu am văzut… Eu am vrut să-l ajut, că era căzut. Am strigat după ajutor… Da, am văzut doar umbre care fugeau…. Nu știu câți au fost… A fost adusă lângă victimă, ținută strâns de brațe, unde cel care părea a fi șef i-a pus aproape aceleași întrebări. - Am mai spus. Nu știu cine este omul acesta…. Am vrut să-l ajut… Nu, n-am văzut nimic…. Am țipat după ajutor și… Fugeau…. Au fugit încolo, a întins ea un braț indicând exact direcția opusă. Da… Cred că au fugit că țipam eu după ajutor… Or fi fost doi sau mai mulți… nu știu… Cu ploaia asta…. N-am văzut, ce să zic… Între timp sosise mașina Salvării. L-au analizat câteva clipe, i-au luat pulsul și l-au urcat pe targă cu multă grijă. „Cred că are oase rupte, atenție!”, a avertizat unul dintre cei trei sosiți. Înainte de a-l urca în mașină, polițistul a intervenit: - Trăiește? - Da, trăiește. Are pulsul slab. Cred că a pierdut mult sânge. - Poate vorbi trei secunde? - Nu se recomandă, dar… Polițistul a tras-o pe Violeta lângă el. Victima era cu fața în sus pe targă. Deschisese ochii și părea că înțelege ce se petrece în jurul său. O prelată ținută de trei polițiști îl apăra de ploaie. - Domnule, vă rog frumos! Puteți vorbi ori face semn cu mâna de nu sau da? l-a întrebat polițistul pe Mișu. Acesta a clipit din ochi de câteva ori. A oftat adânc, a scos un geamăt și a rostit slab „da”. - O cunoașteți pe femeia asta? a întrebat polițistul, împingând-o pe Violeta cât mai aproape, pe direcția privirii victimei. - Nu… nu… a răspuns Mișu la fel de încet, privind-o pe femeie cu recunoștință. - Știți cine v-a atacat? Cunoașteți cine a fost agresorul? - … Nu… Nu am văzut nimic… M-au lovit pe la spate… - Mulțumesc frumos! Luați-l și puneți-l pe picioare, fraților, cât mai repede…. Doamnă, actele dumneavoastră. Nu vă reținem, dar veți fi chemată pentru a da o declarație scrisă… * Polițiștii i-au mai adresat întrebări, destule, la care ea a dat răspunsuri ambigui. Udă până la piele, tremurând îngrozitor, fie de frig, fie de groaza tirului de întrebări la care nu mai știa cum să răspundă, Violeta și-a zărit pe jos, lângă mașină, punga de plastic cu geanta în care avea cartea de identitate și, pentru o clipă, a avut senzația că își recapătă echilibrul. A intrat în casă udă toată, speriată, îngrijorată, cu mintea răvășită și sufletul sfâșiat de teamă. Ai ei o priveau cu îngrijorare și curiozitate, dar nu scoteau o vorbă. Vestea ajunsese înaintea Violetei. Când a plecat ea de acolo, polițiștii măsurau locul atacului în văzul unei mulțimi de oameni care apăruseră înainte de a sosi mașina Salvării. Printre ei, în mod sigur, se afla și cel care dăduse telefon la 112, adică un om care a văzut și care, poate, a cunoscut pe vreunul dintre participanții la eveniment, dar a vrut să rămână anonim. Avea motivele lui… Violeta nu-și mai aducea aminte de nimic și nici nu dorea. Singura imagine ce refuza să-i părăsească retina, era privirea lui Mișu. Ochii lui plini de recunoștință. „Nu, nu m-am înșelat. Îmi mulțumea. A înțeles că i-am salvat viața. Suferea enorm sub lovituri. Cred că avea dureri groaznice, dar a văzut și a înțeles totul. A fost conștient că a vrut să-l omoare fostul meu soț. Știa. I-am văzut privirea când a negat. Poate nu-l cunoștea, dar a auzit! A auzit când îl judeca și a tras concluzia… Cred că nu a vrut să mă târască în alt proces. A făcut și el ceva bun…”. Ușa biroului de avocatură era închisă. „Am venit prea devreme, dar nu plec. Stau aici până vine. Trebuie să-i povestesc totul. Cu amănunte. Am încredere în ea. Nu are cine să m-ajute. N-am pe nimeni care să mă povățuiască. Ce să fac?... Dacă polițiștii îl prind pe nenorocitul acela, o să fiu implicată. Da, mă va trage după el. Nu sunt eu vinovată… dar am mințit! O să mă găsească vinovată… Of, Doamne! Numai doamna avocată mă poate lumina! Să-i dea Domnul sănătate… mare noroc am avut de ea…” Ramona Vlădescu a venit la birou cu o jumătate de oră înainte de începerea programului. Era obosită și supărată, dusă cu gândul departe. A văzut-o pe Violeta la ușă doar când era aproape lângă ea și a tresărit. O privea cu milă. Nu i-a zâmbit ca de obicei. - Săru’ mâna, doamna avocată! S-a întâmplat ceva… - Să intrăm în birou. Vorbim acolo, a întrerupt-o Ramona. După ce au intrat a încuiat ușa și, înainte de a se așeza, i-a explicat fetei: - Să nu ne deranjeze nimeni. Știu. M-au sunat de la Poliție… Am fost și la spital… - Trăiește, doamnă? a întrebat Violeta șoptit, fără sânge în obraji, cu sufletul la gură. - Trăiește. Nu este în pericol. Are leziuni la cap, dar nu sunt periculoase. Are trei coaste rupte. Se repară și alea. Bine că nu l-au omorât… - Cine, doamna avocată? Știe cine l-a bătut? - Știe tot. Nu te îngrijora! Mi-a spus că tu i-ai salvat viața. După câte ți-a făcut, zău că mă miră gestul tău. Ai suflet bun, Violeta. Să te ajute Dumnezeu și pe tine! Te voi ajuta și eu în orice situație, dar… povestește-mi, te rog, cum s-a întâmplat. Cu toate amănuntele… Printre sughițuri, Violeta a relatat toate scenele la care fusese martoră, cu sau fără voia ei. Nu a omis nimic, nici temerile, nici emoțiile pe care le-a avut. Ramona o asculta cu mare atenție. Acum totul se lega. Mișu omisese câteva amănunte. Neesențiale. O privea pe femeia din fața ei și simțea cât de mult o admiră. Era impresionată de caracterul acesteia, de durerea ce-o avea în suflet și de curajul pe care l-a avut să se avânte în primejdiile necunoscute ale vieții, de una singură. „O voi ajuta să-și obțină toate bunurile. E cât se poate de clar că nenorocitul ei de soț nu va mai reveni vreodată în țară. A avut noroc că a trecut granița. Poliția l-a dat în urmărire generală prea târziu. Chiar și așa, nu există informații ori probe concrete că el ar fi autorul infracțiunii. Un telefon oarecare, anonim, e prea puțin. Nu a lăsat urme la fața locului iar victima nu-l va acuza niciodată. Mi-a promis solemn. Nu va depune plângere pentru că, așa cum a susținut în fața procurorului și a ofițerului de poliție, nu i-a văzut pe atacatori și nu bănuiește pe nimeni. Nu mă mai miră de ce a procedat așa. Băiatul acesta a rămas cu ceva urme de dragoste în suflet… pe care, atunci, la vârsta aceea, poate nici nu le-a sesizat. Păcat că urmele astea s-au transformat în pasiune! Să se fi întâmplat invers oare?! Am s-o liniștesc pe fata asta într-un moment prielnic. E prea obosită acum… O voi ajuta până la capăt, gratuit. Merită, după cât a pătimit în viață”, a hotărât Ramona în timp ce-i asculta ultimele fraze. S-au despărțit cu afecțiune manifestată fără rețineri. Încurajată de atitudinea avocatei, Violeta a plecat mult mai liniștită, simțindu-se în stare să-și ridice privirea din pământ, să meargă drept, să privească oamenii în față. Își simțea sufletul inundat de o bucurie de care nu-și amintea s-o fi avut vreodată și, ridicându-și privirea spre cer, primul gând l-a dăruit Domnului, căruia, pe lângă fierbinți mulțumiri, i-a adresat rugămintea de a o avea în grija sa pe binefăcătoarea ei, îngerul acesta de femeie, care o trata ca pe un om. Forfota străzii a trezit-o însă la realitate. Se afla în zona birourilor notariale și de avocatură. Curând, după câteva zeci de pași, a intrat pe străzile aproape necirculate și n-au deranjat-o umbrele caselor etajate, pustii, uitate de lume. Putea visa în voie și se bucura de posibilitatea asta. Doar viitorul în sine i se părea imposibil de realizat… „Aș fi vrut să fac și eu facultatea…, dar cu ce? N-ajung banii pentru taxele astea împovărătoare. Au crescut de la an la an. N-are cine să m-ajute. Trebuie să fac ceva cursuri, să caut ceva, să mă specializez, altfel n-o să am niciodată un salariu ca lumea… Of! Mi-e greu, foarte greu. Alte locuri de muncă? Cum mă simt că sunt țigancă, cum dispar ofertele! Vezi, Doamne, rromii sau cum ne-or mai numi, suntem oameni inferiori! Nu suntem egali cu românii. Chiar dacă nu se spune, se simte și este tare dureros… Trebuie să țin cu dinții de ce am acum, că sunt apreciată. Trebuie să tac și să sufăr. Să mă mulțumesc cu puținul pe care-l am… Căsătorie? Dragoste? Să nu mai aud cuvintele astea! Ele m-au nenorocit. Trag ponoasele că am fost proastă, că am crezut în oameni, în așa zisa dragoste…”. Traversând parcul „Eugen Ionescu” s-a rupt de gândurile ce-o măcinau. Mergea cu pas egal, în aparență calmă, pe aleea centrală. I se părea că vegetația a crescut și florile sunt mult mai vesele după ploaia ce încetase pe la miezul nopții trecute. Covorul de un verde crud o făcea să simtă viața pulsând iar trilul păsărilor, îngemănat cu simfonia fântânii muzicale, i-au dat, pentru o clipă, senzația că viața nu e chiar atât de urâtă ... Cum de nu văzuse ea toate astea pana acum? Plimbându-și privirea de jur-împrejur a observat că, pe măsură ce se apropia, oamenii de pe bănci ori cei aflați în dialog cu ei întrerup conversația și întorc capul s-o vadă pe ea. Violeta s-a speriat. A văzut curiozitate, ironie și ură în ochii câtorva, fie ei pensionari, obișnuiții locului, fie adolescenți, care nu știau cum să-și consume timpul liber. „Asta e, domnule! Am auzit aseară… Dumneata n-ai aflat nimic? E țiganca pe care s-au bătut unii… Hai, bre! Chiar așa?... Aha! Am auzit și eu ceva. Mi-a spus unu care a văzut din balcon… Da, domnule! Au fost niște țigani. Au bătut un avocat. E în spital, era să moară… Da’ ce bre, le-a pierdut procesu’?... L-au bătut pentru asta, bă, pentru țigancă!... Era și ea acolo, doar… Aha! Era amanta lui, cred… De unde amantă, băi frate? Un român, avocat și el, se uita la o țigancă?... Dă-l în p…a mă-sii că a meritat cafteala! … De ce vorbești, bă, așa?... Uite așa, că și el a fost mardeiașul cartierului când era în liceu. L-au și exmatriculat… A pierdut un an sau doi, băi. Am auzit eu azi pe cineva… Aha! … Așa o să-l caftească Monica pe halterofil, fraților!... Ce halterofil, amice? Cine-i omul?... Ha, ha! Irinel, băi, fratelo!... Da, da! Că dacă-i pune aia halterele pe umeri, l-a terminat!... Ha, ha,ha!... Habar n-ai pe ce lume trăiești… Da, băi! Da’ tu n-ai auzit de Pepe! I-a furat țiganca bani și lucruri din casă… Vrei să spui că și Oana e țigancă, domnule?... Mda, n-ai știut?... Ai fost prin piață? Ce prețuri mai sunt la zarzavaturi?... Nu se mai spune nimic de pensii… Lasă, domnule, că s-a ieșit din criză… Da, s-o credeți voi, fraților! L-au ales tot pe Boc, așa că… Hm! Ai auzit că nu mai joacă în „A” Craiova? Gata cu ei. I-a terminat Mititelu… Da, bre! Dinel o fi fost vreun sfânt…”. Violeta simțea pământul fugindu-i de sub picioare... „Da, despre mine vorbesc! Doamne, n-o să termine niciodată!” Îi răsunau în urechi frânturi din frazele acelea: „L-au bătut pentru asta, bă, pentru țigancă!... Era și ea acolo, doar… Aha! Era amanta lui, cred… De unde amantă, băi frate? Un român, avocat și el, se uita la o țigancă?...” A grăbit pasul și, curând, a început să alerge. S-a oprit după ce a luat pieptiș drumul până în strada din apropierea parcului. Gâfâia. Lacrimile i-au inundat ochii. Trăia sentimentul că este cel mai umilit om din urbea aceea liniștită în care toată lumea știa despre toate și se pricepea la toate, judecându-le cu o atitudine care jignea, rănea și distrugea. ,,Nu pot să cred!! Până nu demult nimeni nu știa că exist și acum am ajuns batjocura tuturor... Doamne, ....cu ce am greșit, Doamne? Dar eu știu că n-am făcut nimănui nici un rău... Nici un rău deși, pe mine viața m-a îngenuncheat... Pe nedrept, Doamne!!” Ceva în sufletul ei se răzvrătea dar, în același timp, o voce lăuntrică îi dădea curaj. Ajungând aproape de zona centrală și-a șters ochii. „Nu sunt mai prejos ca ei! Sunt alții mai răi ca mine. Cel puțin eu sunt cinstită. Pe aici cam toți au afaceri murdare și eu nu văd și nu discut despre asta cu nimeni… Și nu-mi bag privirea-n casa omului. Ce au ei cu viața mea? Îmi dau ei să mănânc? Mă îmbracă ei? Le este necaz, asta e!” A privit cu semeție în lungul străzii și a pornit hotărâtă. Înălțase bărbia mai mult ca până-n ziua aceea. Și-a ridicat privirea spre albastrul cerului - unde credea ea că locuiește acel Dumnezeu la care s-a rugat de atâtea ori - și s-a minunat de strălucirea lui. S-a înfiorat. I-a zâmbit cu mulțumire, simțindu-se încărcată cu energie și speranță… - Sfârșit -