Urme de dragoste

După ce s-au spălat, au trecut în bucătărie să mănânce. Înfățișarea acestei încăperi i-a umplut de groază până și pe ei, cei care începuseră dezmățul aici, printre farfurii și pahare, ulcele și resturi de mâncare. Angelica s-a trezit prima la realitate. - Ce dracu’ este aici, fraților? Parcă au trecut vandalii f…i mama mă-sii de treabă! Hai, fată, să facem puțină ordine! a îndemnat-o pe Jana. Tu ce stai și te uiți cruciș? Cum dracu’ vrei să mâncăm aici? l-a repezit pe Mișu, care rămăsese pironit în prag. Pune o zdreanță pe tine și nu mai sta în p…a goală, că nu te filmează nimeni, râsu’ pământului! Nu mai am chef de prostii la ora asta. Jana a izbucnit în râs când l-a privit. Părea așa de caraghios, încât nu s-a abținut. Ele erau aproape goale, dar cu bikini arătau cu mult mai bine și nu erau dizgrațioase ca el. A râs și cealaltă, dar Mișu a rămas impasibil, privindu-le încruntat până au încetat să râdă. - Faceți ceva pe aici și puneți masa. O să vină femeia aia să facă pe urmă curat. Vreau să plecăm. Trebuie să mergem la oraș. Am treburi de rezolvat… - Ha, ha, ha! Să crezi tu asta, amărâtule! După ce mi-ai stricat aranjamentele pentru duminica asta, vrei să mă lași cu buza umflată? - Chiar așa! a intervenit Jana. Ce, nu putem să ne mai distrăm și azi? Plecăm seara, ca de obicei, e părerea mea și cred că… - Gura! a țipat Mișu mânios. Am zis că plecăm și asta vom face. E clar, toantelor? - Băi! S-o faci toantă pe mă-ta, nu pe mine! Auzi? s-a repezit Angelica la el, amenințându-l cu o furculiță murdară în mână. Te-ai f…t de te-ai rupt și acu’ gata, caramba, nu? Nu-ți mai place de mutrele noastre sau te-ai săturat de p…ă, amărâtule? - Foarte bine! Nu mai facem nimic, dacă-i vorba pe-așa, a pus Jana paie pe foc. Mâncăm ceva ca oamenii, ne distrăm un pic… Da’ tu nu mai poți, prăpădenia pământului ce ești! Mie să-mi dai banii și pe ziua asta, că oricum mi-ai stricat-o… - Băi! F…ă muma-n cur de țigănci! Eu dau ordine pe aici, nu voi. Gata cu… - Ba s-o f…i pe mă-ta, bă! Om fi noi din neam de țigani, dar suntem mai curate ca tine, ordinarule! a izbucnit Angelica, aruncând cu furculița în direcția lui, fără să-l lovească. Uită-te în ce hal arăți, bețivanule și pleacă dracu d’aci că-ți bag aia-n gură să ți-o astup! N-oi mai vorbi tâmpenii pe urmă… Văzând-o și pe Jana că ia în mână un cuțit și-l privește amenințător, Mișu a ieșit imediat din încăpere înjurând printre dinți. A revenit, gata îmbrăcat, după o jumătate de oră, timp în care fetele au mâncat, au băut și acum discutau cele întâmplate. Au tăcut subit la apariția lui și-l cercetau curioase. El a aruncat pe masă câteva bancnote mari, s-a așezat pe un scaun cu ochii după ceva de mâncare și le-a vorbit calm, cu voce joasă, împăciuitoare: - Până iau și eu ceva în gură, mergeți și vă îmbrăcați. Luați banii. Sunt mai mulți, ca să vă treacă supărarea. Imediat plecăm… Pe întregul parcurs, până la coborâre, fetele au tăcut. Nu au răspuns nici la două-trei întrebări puse de el. Înainte de a pune piciorul pe caldarâm, între portierele deschise, Angelica a vorbit pentru amândouă: - A fost ultima distracție, amărâtule. Să nu îndrăznești să ne mai cauți pe vreuna. Ori te cotonogim noi, ori pun țiganii pe tine. Cum preferi, f…i gura mă-tii de prost. Porcule! Încremenit la volan, Mișu a ascultat privindu-i ochii plini de ură și dispreț. Fetele făcuseră câțiva pași pe trotuar și el încă se mai uita buimăcit după picioarele lor goale… * Începutul de săptămână a surprins plăcut cu prima ploaie de după aproape două luni de secetă. Căzuse dimineața, la răsăritul soarelui. Aerul s-a împrospătat și toată vegetația s-a înviorat de parcă se trezea la o nouă viață. Orașul părea mai curat ca de obicei și oamenii mai vioi. Numai Mișu mergea posomorât, îngândurat, fără să se bucure de prospețimea florilor și ciripitul păsărelelor, ce se auzea de prin toți copacii parcului pe care-l traversa el, imediat după ce ploaia s-a oprit și primele raze de soare apăreau timide printre norii risipiți. La serviciu a vorbit puțin, doar atât cât era necesar, făcând sforțări pentru a-i intra în voie Ramonei și a nu-l stârni pe Lucian la observațiile lui sâcâitoare. Nu avea poftă nici de muncă, dar nici de conversație. A mers în silă la judecătorie. Ramona Vlădescu avea de apărat drepturile a doi minori rămași cu tatăl lor în urma divorțului cauzat de mamă, care plecase să muncească în Italia și uitase că are o familie în țară. Descoperise „iubirea vieții ei” în persoana patronului care o angajase. Nu era mare lucru de demonstrat și susținut, totuși avocata s-a remarcat prin vehemență și cunoașterea chichițelor procedurale. Mișu asculta pledoaria ei cu gândul plecat departe. Nu se putea concentra asupra dezbaterilor de acolo. Aștepta nerăbdător să treacă ziua. A revenit la birou la fel de îngândurat și tăcut. Avocatul Cenușe era prea ocupat ca să-l bage în seamă cu ironiile sale, iar Ramona rămăsese de vorbă cu clientul său în fața clădirii judecătoriei. A răsfoit și el câteva hârtii ce așteptau pe masa de lucru, doar pentru a avea o preocupare. Nu-l interesa nimic legat de serviciu. Plictisit, a ieșit afară să fumeze, ceea ce se întâmpla foarte rar. Privea animația străzii fără să vadă nimic. Căuta răspunsuri la întrebări ce nu-i dădeau pace. „Oare chiar nu m-a recunoscut acum patru zile în birou? Așa a afirmat „șefa”, dar cine dracului s-o mai creadă și pe asta? Cum de m-a recunoscut pe trotuar după atâția ani de zile? Nu m-am schimbat cu nimic? Poate m-a mai văzut prin oraș ori fufele alea, Jana și Angelica, i-au vorbit despre mine? La conac, alaltăieri, au jurat că nu au discutat nimic cu ea, dar, dacă sunt rude, chiar mai îndepărtate, să le cred pe astea? Dorindu-le compania, m-am depărtat de prietenii mei… Oare cum a interpretat Doru sau Gogu dispariția mea din decor? Le-aș cere sprijinul în chestiunea aia, dar n-am încredere în ei. Ãștia și-au luat munca în serios. Nu mai știu să se distreze. Ori s-au însurat?! Nu țin minte să-i fi întrebat…” - Hei! Þi s-au înecat vapoarele, domnule Diaconescu? Întrebarea Ramonei l-a surprins și a tresărit vizibil. Ea a început să râdă. Era veselă și-l privea curioasă, oarecum nedumerită de atitudinea lui din acea zi. - Vapoarele? Nu, doamna avocat, nu s-a întâmplat nimic deosebit… Nu mă simt bine deloc, a bâiguit el, încercând să-și imprime pe față cea mai grea suferință posibilă. Cred că am mâncat ceva alterat ori mai știu eu ce naiba îmi provoacă niște crampe groaznice…!? - Doamne ferește! Se poate întâmpla oricui. Credeam că ești supărat de ceva. Știi, azi nu avem nimic important de rezolvat… Nu ar fi bine să mergi la medicul de familie? Nu mai e mult și terminăm ziua de lucru. Ce zici? - Ce să zic? Dacă mă învoiți, sărut mâinile! Cred că așa o să fac…. Dumneavoastră aveți întotdeauna dreptate, șefa… - Iar cu apelativul acesta? Te rog frumos să scoți cuvântul din vocabularul tău. Hai, închide-ți sertarele și mergi la medic! l-a îndemnat Ramona, mult mai blândă ca de obicei, în timp ce trecea pragul ușii deschisă larg de Mișu. Odată ajuns în stradă, acesta s-a debarasat de schimonoseala ce-o dăduse chipului său și aproape că-i venea să izbucnească în râs amintindu-și de grija ce-o manifestase „șefa”, privindu-i suferința afișată cu succes. „Proasta dracului! Asta chiar m-a crezut, băi frate! Nu te știam așa miloasă… Ori ai început să mă privești altfel. Da, da, da! Toată săptămâna trecută am văzut că te-ai purtat frumos cu mine. Deci, să cred că se poate ceva până la urmă. În fond, ești și tu doar o femeie… Cine știe de unde sare iepurele! E bine că am terminat bâlciul cu țigăncile”… După ce s-a odihnit bine, a făcut duș, s-a îmbrăcat și a ieșit în oraș. A mers să mănânce la un restaurant din zona centrală. Acolo, între două feluri de mâncare și cu paharul de vin roșu în mână, a luat hotărârea pe care o tot amânase în timpul zilei. „După cum se pare, Violeta nu a lucrat sâmbătă și duminică, dar azi va munci până spre seară, în mod sigur. N-o mai aștept acolo… E mai bine aproape de casă. Sunt vreo două locuri corespunzătoare, luminate foarte slab și… poate sparg un bec și rezolv total chestiunea! Am unde parca mașina, mai la întuneric. De fapt, nu trebuie să mă grăbesc. N-am voie s-o dau în bară de data asta.. Azi și mâine calculez timpii și examinez locurile. Deci, azi e luni… miercuri trec la acțiune. Pe urmă, se va obișnui țigăncușa cu mine și-o să-i placă. Am luat destule lecții de la fufele alea. Le pun în practică și cu ea… Să merg pe jos? Hm! E mai greu la întoarcere. Dă-i în mă-sa de caralii, că nu mă opresc ei tocmai pe mine! De fapt, la orele serii nu i-am văzut niciodată pe stradă.” A plecat din restaurant mulțumit de planul pe care-l făcuse, a mers agale să-și ia mașina și a ajuns în cartierul Violetei înainte de opt seara. A condus încet, cu motorul la ralanti, pe aleile dintre blocuri, până a găsit locul ce i s-a părut potrivit. A parcat și a coborât liniștit, ca și când locuia în acea zonă, grijuliu să nu atragă atenția cu nimic. A mers vreo două sute de metri, în pas liniștit, ca la plimbare, trăgând din când în când câte un fum din țigară, foarte atent la toate detaliile locurilor. Își privea ceasul, nerăbdător, mimând folosirea telefonului pentru a da impresia unui om preocupat. N-a avut mult de așteptat. După vreo jumătate de oră a văzut-o pe Violeta și s-a retras abil după tomberoanele de gunoi adăpostite de două sălcii pletoase. Noaptea se instaura timid și era deja puțin întuneric acolo, astfel că se putea ascunde, la nevoie. A urmărit-o de departe până a intrat în scara blocului, apoi a mai așteptat aproape o jumătate de oră, în mașină. Asculta muzică, satisfăcut. Nici de data asta nu a observat umbra ce a dat târcoale mașinii în întunericul ce începuse să învăluie cartierul. A plecat, cu viteză redusă, după ce a început să plouă... În seara zilei următoare a procedat identic și s-a convins că locul ales este cel mai bun pentru punerea în acțiune a planului. Fata a apărut la o diferență de doar patru minute. „E foarte bine!”, a exclamat el în gând, frecându-și mâinile satisfăcut. „Înseamnă că și mâine va fi aici tot la ora asta. Din locul ăsta te voi lua fără să ai timp să te dezmeticești”, a zâmbit el sigur de reușită, în timp ce umbra se lăsase pe capota din spate și doi ochi sfredeleau semiîntunericul, fără a fi văzuți de cineva. Așa de mulțumit era, că-i venise poftă să petreacă. A luat telefonul și s-a oprit cu degetul deasupra tastei cu o clipă înainte de a realiza contactul. Numele Angelicăi, apărut pe ecran, i-a amintit de avertismentul acesteia. A renunțat total la ideea ce-i venise. „Nu! De data asta, în niciun caz. Trebuie să fiu odihnit pentru mâine. Trebuie s-o satisfac pe ea… Iar cu cele două fufe am terminat definitiv. Pot fi periculoase, dă-le în p…a mă-sii de nebune! Găsesc eu altele. Am văzut destule pe stradă. Abia așteaptă o invitație. În plus, mi-a zis Doru că sunt pline barurile de burice și țâțe goale”. A pornit motorul și a ieșit din cartier cu luminile stinse. S-a convins că, cel puțin la acea oră, se poate circula în condiții de siguranță, doar cu lămpile de poziție. S-a intersectat doar cu două taximetre pe tot parcursul, iar pietonii se puteau număra pe degetele unei singure mâini. Satisfăcut de constatările făcute, a demarat în forță și a ajuns la apartamentul său în timp record. În dimineața următoare era unul din cei mai mulțumiți oameni de pe stradă. A plecat la serviciu pe „scurtătură”, adică prin parcul în care muzica simfonică se întrecea cu trilurile păsărelelor ascunse prin frunziș. Lăsase mașina în parcare, socotind că-i prinde bine mersul pe jos. Nu regreta. Întregul traseu i s-a părut mult mai atrăgător. Avea impresia că nu a văzut niciodată ceea ce observa acum: case, copaci, flori, oameni, animație, zâmbete… Ziua s-a consumat destul de greu pentru Mișu. Nu au fost probleme în afara cadrului obișnuit, dar nerăbdarea sa creștea în intensitate cu fiecare oră în parte. Privea ceasul tot mai des și evita să converseze cu avocații Cenușe și Vlădescu ori cu acei clienți ce intrau în biroul lor pentru diferite probleme. Se limita la strictul necesar, atent să se comporte astfel încât să nu atragă atenția asupra sa și a reușit destul de bine deși, la sfârșitul programului de lucru, era un pachet de nervi. Ajuns acasă, s-a dezbrăcat și a intrat sub duș, dar nici după asta nu s-a simțit mai bine. Tensiunea nervoasă îl obosea și-l îngrijora în aceeași măsură. Dorea un calmant, dar nu știa ce să ia. Și-a amintit că există o farmacie foarte aproape, în blocul vecin. A luat la întâmplare un tricou pe el și a ieșit. A mers până în fața farmaciei și s-a răzgândit. „Ce să cer? Să-i explic toantei de-acolo că nu știu de ce sunt nervos? Nu! Mai bine merg să beau ceva la… Ba nu! În seara asta trebuie să fiu cu mintea limpede. Beau mai târziu, împreună cu ea”. S-a întors în apartament, a pornit casetofonul și s-a lungit pe pat așa cum era îmbrăcat, în pantaloni și tricou, cu ochii închiși. Într-un târziu a adormit. S-a trezit speriat din visul în care a alergat mult, hăituit de niște câini fără păr pe cap, care scoteau pe gură flăcări ce se transformau în bâte care-l loveau peste mâini și picioare. Era transpirat puternic și respira sacadat, de parcă ar fi fugit cu adevărat. A oftat ușurat când s-a văzut pe pat, în camera sa luminată ușor de o lumină roșiatică. Și-a dat seama că soarele a coborât spre asfințit și, amintindu-și de ce plănuise pentru acea seară, a sărit din pat. Ceasul indica ora șapte și jumătate. Intrat în panică la gândul că va ajunge prea târziu, s-a îmbrăcat cât a putut de rapid cu pantalonii și bluza de culoare închisă, aproape neagră, pe care-i așezase pe un scaun în urmă cu două zile. A agățat în fugă borseta cu documente și bani și a coborât scara, sărind câte trei trepte. A pornit mașina înfrigurat, a plecat în trombă și tot așa a condus până în apropierea locului ales. A trecut la mersul în ralanti, a întors mașina și a oprit-o lângă bordură. Mai erau cinci minute până la ora opt seara. A coborât, a întredeschis portierele față de pe ambele părți, dând impresia că aerisește habitaclul, a aprins țigara și a început să se plimbe încet, de o parte și alta a mașinii, cu o mână în buzunar și cu privirea țintă pe direcția din care trebuia să se apropie Violeta. Nu ajunsese la zece pași de mașină când a simțit primele picături pe cap. Surprins, s-a uitat spre cer. Se înnorase pe neașteptate și, brusc, a început să plouă aproape torențial. Până să ajungă la mașină, era ud destul de bine. A scotocit prin portbagaj și a găsit un prosop. Și-a șters fața și s-a frecat bine pe cap apoi, cu prosopul în mână, a alergat câțiva pași ca să se adăpostească lângă trunchiul unui copac de pe trotuar. „Dacă stau în mașină, n-o văd când se apropie. Mă observă când cobor și fuge. Mai bine stau în ploaie… De fapt, fleșcăiala asta este-n favoarea mea. S-a făcut și întuneric mai devreme ca de obicei… Ea va merge privind în jos. Se va feri de ploaie. În mod sigur. Nu cred că va opri un taxi. Ei vin numai la comandă prin dispecerat. Asta-i ora când trebuie să vină, să fie aproape, aici…”, gândea Mișu, în timp ce-și mai ștergea capul cu prosopul, fără să înceteze a cerceta atent strada cu privirea. Vântul iscat din nimic aducea ploaia în rafale. Era ca un început de furtună. Nu se vedea la mai mult de 20-30 de pași, poate nici atât. Încăpățânat și nervos, Mișu se făcuse una cu scoarța copacului ce-i oferea un minim de protecție. Mai mult îl ferea de vânt. Apa curgea de pe frunze și crengi. A început să tremure, apoi a tresărit puternic, observând o siluetă ce părea că aleargă prin ploaie pe mijlocul trotuarului. Bluza și pantalonii se lipiseră de trupul femeii. Cu o mână ținea deasupra capului o pungă ori un carton muiat de apă, iar în cealaltă avea o altă pungă de plastic ce-i împiedica fuga. Mișu nu putea distinge, dar era sigur, după liniile corpului, că era Violeta. Ajunsă la câțiva pași de mașină, a recunoscut-o. Împingându-se cu un braț în copac, s-a avântat și, din două salturi, a fost în fața ei. - Hai în mașină repede! te adăpostesc eu, i-a strigat el, desfăcându-și brațele lateral. Femeia s-a oprit speriată, fără glas. Nu văzuse de unde a apărut bărbatul acela și nu a înțeles ce i-a strigat. L-a recunoscut în momentul în care a ridicat capul și l-a privit. În aceeași clipă el a împins-o brutal spre mașină. A deschis portiera cu o mână, dar cealaltă nu a fost suficient de puternică s-o rețină pe Violeta. Ea a aruncat cartonul ce-i protejase capul și a ridicat mâna cu punga pentru a-l lovi. Mișu a parat cu antebrațul, a prins-o de mână și i-a forțat-o prin răsucire până i-a dus-o la spatele trupului încovoiat de durere. Cuprinzând-o cu ambele brațe, a târât-o și a împins-o din nou spre mașină.