Urme de dragoste

… Se ridicase soarele sus pe cer și cocoșii cântaseră prin curțile vecine, dar Mișu n-a văzut și n-a auzit nimic. Întins pe covor, cu fața-n sus, gura deschisă, cu un picior peste coapsele Janei, sforăia zgomotos, în serii lungi, neregulate. Angelica, doar în bikini și sutien, încerca să facă puțină ordine prin bucătărie. Pusese apa la fiert pentru cafea. Abia venise de afară, din curte, unde o spălase Doru cu prosopul înmuiat într-o găleată de apă proaspătă scoasă cu ciutura din fântâna veche. Băiatul a rămas afară ca să se spele și să-și arunce privirea-i curioasă prin acareturi. Când s-a întors, mirosea a cafea proaspăt preparată. S-a retras tiptil, neobservat, lăsând fata să trebăluiască și a mers în salon. Tabloul nefiresc de pe covor l-a făcut să râdă. „Ehei, avocățelule! Șefa te așteaptă la birou și tu sforăi… Nu știi, omule, să faci față la o noapte de destrăbălare. Ar trebui să renunți. Te atrag țigăncile, văd bine. Cred că te-a făcut praf, după cum arăți. Dar, hai să-i trezesc! Pe urmă, treaba lui ce face... O duc pe Jana la oraș. Așa ne-a fost înțelegerea…” - Hei, deșteptarea! a strigat tare, aplecându-se spre urechea lui Mișu. Acesta s-a întors pe partea cealaltă, a gemut , a căscat lung și a continuat să doarmă. Jana a deschis ochii. Se uita nelămurită în jur. Văzându-l pe Doru, s-a frecat la ochi și i-a adresat un zâmbet chinuit. - Ce te uiți așa la mine? N-ai mai văzut cur de femeie? Uf! Mă doare capul! a exclamat ea, încă buimacă. Ce dracu, așa am dormit lângă ăsta? - Păi, ce? Nu te vezi? L-ai lucrat prea mult. E terminat rău de tot… - Lasă-l, băi, că mare lucru n-a făcut. E slăbuț băiatul. Doar gura-i de el. A plâns, că n-a uitat-o pe Violeta. Nici nu știe dacă a dezvirginat-o, prostu’ dracu’! - Ho, ho, ho! Chiar așa? A zis el, ori tu… - El a spus-o, băi, dar să taci din gură. Era beat mort. Nu cred că știe ce-a vorbit. Nici ce-a făcut… Cam la o oră după miezul nopții era o cârpă. Am făcut cu el ce-am vrut. M-a lins peste tot, dar, să fiu a dracu’ dacă știe ceva! Nici nu le are! - Măi fată! Știm doar noi. Te rog să nu duci vorba… A băut din toate, amestecat. Era supărat și nici experiență n-are, dar e băiat salon, să știi… - Bine, băi! Treacă de la mine… Unde mă spăl, că mă simt ca dracu’ cu balele lui pe mine! Trezește-l tu, n-am chef de el acuma… - Mergi la bucătărie. Îți spune Angela ce și cum, i-a răspuns Doru privindu-l lung pe Mișu. A strigat din nou „deșteptarea”, dar fără rezultat. A luat o țigară și a început să-l gâdile, metodic, calm, pe la nas și urechi. Observând că nici așa nu obține efectul scontat, a ținut țigara la nasul lui aproape introducând-o într-o nară. După câteva inspirații adânci, acesta s-a înecat și a început să tușească zgomotos. A deschis ochii și s-a uitat speriat în jur. N-a recunoscut nimic. Nu și-a dat seama unde se află. A văzut silueta bărbatului îngenuncheat lângă el. - Unde sunt? întrebă el cu vocea dogită. Sunt dezbrăcat! se miră lung, privindu-se nedumerit și cu teamă în ochii-i tulburi, de cum constată că este gol pușcă. Hainele mele… Pe tine te cunosc, dar nu te văd bine în lumina asta… - Sunt Doru, băi, omule! Prietenul tău. Am făcut un chef ca lumea în noaptea ce-a trecut. Ești acasă, la tine, băi, la conac! Ce dracu’, nu-ți revii? Hai la serviciu, că este trecut de ora nouă! l-a lămurit Doru în câteva cuvinte. - Nouă?! M-am dus, frățioare! se văită Mișu, încercând să se ridice. Nereușind, se agăță cu brațele de mâinile întinse ale prietenului ce-i veni în ajutor. Încă amețit, prea puțin odihnit, se împletici prin încăpere, căutând ceva. Descoperi, cu greu, chiloții aruncați la marginea unui fotoliu, mototoliți, printre alte lucruri aruncate alandala. Doru l-a ajutat să-și ia și pantalonii și l-a însoțit până la baie. - Eu merg să beau o cafea. E gata, a făcut-o Angelica… Te aștept la… - Cine este ea, Angelica asta? l-a întrerupt Mișu, privindu-l cruciș, cu barba împinsă, nefiresc, în față. - E blonda, băi, omule! E una din cele două fete pe care le-ai… Hai, spală-te cu apă rece și dă borhotul afară din tine,dacă poți! O să-ți amintești pe urmă. Dau comanda pentru o cafea amară… Te așteptăm! l-a impulsionat Doru, după ce l-a privit cu un fel de milă disprețuitoare și i-a întors spatele, îndreptându-se spre bucătărie. Fetele sporovoiau, gălăgioase, în fața cănilor de cafea, din care băuseră aproape jumătate, și a scrumierei, deja plină cu resturi proaspete de țigară. Jana își revenise total, dar uitase că e goală. Povestea, plină de umor, cum a petrecut cu Mișu, accentuând momentele în care acesta s-a lăsat „prelucrat” de ea, fără să știe ce face, inconștient. - Haideți, băi, lăsați bârfele! Sper că ați înțeles ce trebuie. În oraș nu povestiți nimic… - Vezi de treabă, că nici nu merită, l-a întrerupt Jana, hohotind de râs, foarte bine dispusă. - Mai bine, ia-ți dracu’ ceva pe tine! Vine omu’ și-i faci poftă iar, mai știi? - Gata, gata, merg să mă-mbrac. Nu mai e bun de nimic acela, fii sigur. I-am supt toată energia, ha, ha, ha! a replicat ea și a ieșit cu ceașca de cafea în mână. - Partea noastră când o primim, Dorule? a întrebat Angelica, plictisită și oarecum dezgustată de cele întâmplate în cursul nopții. - Nicio grijă. Mă ocup eu de chestia asta. Ce, am rămas eu vreodată dator? Acum nu se poate discuta cu el. E mahmur rău de tot. Ai răbdare să ajungem în oraș. Ne întâlnim peste vreo două zile… Te caut eu. Hai să ne-mbrăcăm. Poate reușește prostul ăsta să conducă mașina. Mișu își mai reveni, cât de cât, după ce se bălăci prelungit în curte. Aerul proaspăt i-a prins bine, dar se mai văieta reținut. Se jena de fete, deși ele încercau să-i evite privirile ori să aducă vorba de petrecere. Așteptau, gata îmbrăcate, să se hotărască el dacă scoate mașina ori ba. La un moment dat, Jana i-a adus de la bucătărie un borcan cu castraveți murați și altul cu gogoșari. - Uite, știu că era mai bună o zeamă de varză, dar n-am găsit… Ia, că te drege, ai să vezi! Mișu a privit-o pe sub sprâncene și a tras borcanul lângă el, prea puțin încrezător. Totuși, l-a desfăcut și a băut puțin lichid. Mulțumit, a apucat cu două degete un castravete și l-a îmbucat grăbit. Mesteca repede, plăcut surprins de gustul ce-l avea în gură, dar și de senzația de bine ce-i venea din stomac. A golit jumătate de borcan și s-a ridicat. - Hai să mergem! a îndemnat el micuțul grup ce aștepta răbdător hotărârea lui. Drumul a fost mai „lung” la întoarcere. Așa li s-a părut, pentru că Mișu conducea cu viteză redusă, iar fetele și Doru nu vorbeau. Se înțelegeau prin semne. Nu doreau să deranjeze șoferul, în schimb, gândurile lor erau, întâmplător, îndreptate către același personaj, fiecare încercând să-i creioneze profilul cât mai bine cu putință. „Mie-mi place de băiatu’ ăsta! E simpatic și are stare materială ca lumea, din câte am văzut. Cred că e bogat, dar cu munca nu le are. Mai mult lucrez eu la firmă, cu tot programul redus ce mi l-a făcut tata… Cu mine a făcut treabă suficient de bună. Zurlia asta de Jana vrea mereu mai mult… Eu mă satisfac repede, că o fac din plăcere. N-am nevoie de „performanță!”, mărturisea Angelica, în timp ce-l privea pe cel în cauză prin oglinda retrovizoare de interior. „Nu știu dacă ne mai putem înțelege ca pe vremea liceului… A rămas același adolescent nesăbuit, nu s-a maturizat. Distracția, cu orice preț, pare a fi cuvântul său de ordine! Nu știe când să se oprească și când să pună osul la treabă. Oare așa sunt toți băieții de bani gata? N-a făcut progrese de socializare propriu-zisă. E același bădăran lăudăros, îngâmfat și… destul de prost pentru vârsta noastră! Nu s-ar zice că are și el o facultate. Singurul merit e că nu și-a uitat prietenii, dar ne privește tot de sus, deși… cred că el e cel mai de jos…”, i-a stabilit Doru locul în societate, trăgând cu coada ochiului la vitezometru și la circulația de pe șosea. „Bine că e conștient de oboseala acumulată și de faptul că a băut mult. Văd că merge încet și atent. Pe vremuri nu ținea cont de asta. Era mai „viteaz” la volan…”. „Uite-al dracu’ ce atent conduce! E fricos… Aseară ne-a adus în mare viteză și acum abia se târăște. Dacă am probleme la serviciu cu întârzierea, îl pun să plătească dublu! De fapt, așa ar fi normal, că destul m-am chinuit cu el toată noaptea… E un lăudăros. Bun de gură, că în rest e vai de mama lui! După ce că n-o are prea mare, mai e și bleagă. Poate din cauza băuturii, mai știi? Sau zăpăcita de Violeta l-a supt prea tare, că se pricepe la asta, nu glumește… Are corp frumos, jigodia. E atletic, musculos. Îi stă bine gol. De fapt, nu-i chiar rău. În lipsă de altceva, merge. Are casă ca lumea, zice că și-a luat și apartament, are mașină, bani… ce-i mai trebuie și sculă? E bun la vreme rea, da’ să vedem dacă rămânem în relație”, se întreba Jana, cu gândul la viitor, privind în gol, departe. În același timp, Mișu se concentra cu toate resursele asupra conducerii mașinii în condiții de siguranță. Se simțea obosit, foarte obosit. Ar fi vrut să doarmă și făcea eforturi mari să-și păstreze luciditatea și atenția. Simțea arsuri pe esofag și avea o permanentă senzație de vomă. Îl durea capul și, tocmai din acest motiv, era mulțumit că nimeni nu vorbea. Nu-l deranjau cele câteva șoapte. Aproape că nu le auzea. Se gândea cum să procedeze la serviciu, cum să se scuze. Se ruga să nu fie avocata Vlădescu acolo și nici colegul lor, avocatul Cenușe. Se ruga Domnului să-i trimită în oraș, cu probleme. „Ce bine ar fi, Doamne, dacă i-ai scoate pe amândoi în teren! Să vină târziu sau deloc… Mi-am făcut de cap toată noaptea. Nici nu știu cât am dormit, dar am băut ca lumea și… Băi, frate, ce mi-a făcut nebuna aia de Jana! A dracului țigancă, m-a regulat ea mai mult , nu eu pe ea. Nu știu cum s-a terminat, mi s-a rupt filmul rău de tot. Știu că o lingeam și… Nu, nu-mi vine-n minte nimic acum. Mai bine nu încerc să refac clișeul. Oricum, trebuie să ne mai distrăm. E bună rău, gagica! Și ailaltă, bruneta, e ca lumea. Nu-i deloc mofturoasă și se pricepe rău la sex… Dacă e toanta aia de Ramona în birou, o salut și atât. Ce atâtea scuze? Mai mulți bani cheltui eu cu ea, decât îmi dă ea mie ca salariu, ce mama dracului! Nici n-o bag în seamă. Ce-o să-mi facă? Pe urmă, muncesc și eu la capacitate. Să-mi dea un caz complet, să mă ocup eu de tot. Cât o să am în mâini numai hârțoage? Ce, are impresia că eu nu pot reprezenta clientul în proces? O să-i arăt eu că pot! Uite-așa, numai de-al dracu’, na!” a luat Mișu hotărârea, privind încruntat parbrizul și oglinzile retrovizoare de exterior. Odată ajunși în centrul municipiului, aproape de locul în care s-au întâlnit cu o zi înainte, a oprit lângă bordură. Preț de câteva minute nu a scos nimeni o vorbă și nu s-au mișcat de pe locurile lor. Fetele priveau ceafa celui de la volan, curioase și vizibil amuzate. Doru scotocea prin borsetă A scos câteva bancnote și le-a întins în spate, la fete. Banii au trecut în poșetele lor, împărțiți foarte repede și egal, în aceeași tăcere pe care nimeni nu se-ncumeta s-o rupă. În timpul acesta băieții priveau, absenți, animația de pe trotuarul apropiat.. Apoi, după unele eforturi pentru a-și găsi cuvintele potrivite, Mișu și-a dres vocea, s-a răsucit puțin spre bancheta din spate și s-a adresat fetelor, oarecum rugător: - Nu știu cum va fi la serviciu azi. Dacă vreți, ne întâlnim în seara asta ori mâine… Cum credeți. Îmi spuneți ora și locul de unde să vă iau. Oricum, țineți legătura cu Doru. Prin el rezolv toate amănuntele… - Stai puțin, amice! l-a întrerupt acesta. Nu uita că am un loc de muncă de la care nu-mi permit să lipsesc așa, aiurea… Dacă vrei distracție, aranjează tu cu ele. Eu pot veni doar o singură dată, la o săptămână sau două. Am multe obligații, omule. Am răspundere mare. Poți trece pe la mine, pe la birou, să te convingi, dacă vrei, a continuat Doru, încercând să argumenteze retragerea ce o plănuise încă de când s-a trezit și a analizat fiecare episod al nopții. Fetele au rămas surprinse. Nu se așteptau la o invitație chiar pentru aceeași zi, dar nici la atitudinea lui Doru Manolache. Îl cunoșteau de pe vremea în care nu erau majore și petrecuseră multe nopți cu el, individual ori în grup. L-au privit curioase și neîncrezătoare. Avea față imobilă, exprimând seriozitate totală. Și-au îndreptat privirile pline de milă la celălalt, așteptând o hotărâre și, pentru că acesta tăcea, încruntat, fără sânge în obraji și cu maxilarele strânse, Angelica a început să râdă, hotărâtă să destindă atmosfera. - Nu te teme, gagiule! Cu Doru sau fără el, noi ne putem distra foarte bine, a ținut ea să facă precizarea, trecându-și degetele prin părul lui Mișu a dezmierdare. În plus, poți alege: cu amândouă ori cu una, pe care o preferi tu. Noi două nu ne supărăm în nicio situație. Important este să te simți bine, nu? a sugestionat ea, tranșant, pe înțelesul tuturor. - OK! E cea mai bună idee, femeie! Păi, să începem noi doi în seara asta și, pe urmă, om vedea… Până să stabilească unde și la ce oră, Doru coborâse și, de pe trotuar, îi privea indiferent și plictisit. Au coborât și fetele, în tăcere, sobre, cu gesturi delicate. Câteva semne de bun rămas și mașina a pornit încet… * Mișu a intrat în birou simulând graba și supărarea. A salutat-o atent pe doamna Ramona Vlădescu și fugitiv, cu indiferență exagerată, pe avocatul Lucian Cenușe. Nu-l agrea deloc pe asociatul Ramonei. În prima zi îi vorbise superior și distant. Nu putea uita acel dialog. - Domnule, am înțeles că ai examenele luate, ai referințe excelente, deși… se pare că nu ai vechime în muncă, iar aici ai pe doamna, avocat cu experiență și bune intenții. Dacă o asculți, înveți meserie. La mine să nu vii cu pretenții. Nu răspund eu de stagiatura ta. Când lucrez, să fie liniște în încăpere. E firesc, nu? - Da…. e firesc, a admis Mișu, concentrarea e mai ușoară în liniște. N-am să vă deranjez, domnule! - „Domnule avocat”! parcă am auzit, nu? Sunt ceva ani care fac diferența, domnule Mișu Diaconescu. Raportați la vârstă și la experiența profesională. Cred că sunt pe puțin 14-15 ani… - Vă rog să mă scuzați, domnule avocat! Nu se va mai întâmpla, l-a întrerupt Mișu, oarecum neinspirat și vizibil nemulțumit, nervos. Nu l-a privit atunci în ochi și nici acum nu a făcut-o. Avea senzația că este urmărit atent de privirea acelui domn cu tabieturi respectate cu sfințenie. Simțea că-i urmărește gesturile, dar și că-i analizează îmbrăcămintea, iar senzația în cauză îl deranja foarte mult. A întors spatele biroului de la care domnul Cenușe, adevărat, îl privea pe sub sprâncene, s-a apropiat de biroul doamnei Ramona, s-a sprijinit cu palmele de el și i s-a adresat acesteia în șoaptă: - Doamna avocat, am avut probleme pe traseu. Chestii cu Poliția rutieră… aiureli de-ale lor, de aceea am ajuns puțin cam târziu și vă rog… - Domnule avocat, oricum nu vă cred, așa că nu insistați, i-a răspuns Ramona, tot în șoaptă, dar hotărât, fără urmă de zâmbet ori înțelegere. Am notat deja întârzierea. Doar în două zile nu s-a întâmplat fenomenul acesta care, s-a dovedit deja, vă caracterizează și, cândva, veți suporta consecințele. Puteți veni mereu așa ori deloc, a subliniat ea, tăios, cu multă ironie în voce și privire. Pe mine nu mă interesează, dar la finalul stagiaturii dumneavoastră știu ce am de făcut. E clar? În plus, putem renunța la contractul ori înțelegerea noastră. Nimeni nu mă poate obliga să vă suport atitudinea. Am terminat! Vă rog, luați mâinile de pe biroul meu! l-a invitat doamna avocat pe omul ce rămăsese aplecat, rezemat pe mâinile ce-i tremurau a oboseală, surpriză ori supărare, privind-o tot mai buimac pe măsură ce-i vorbea. „Așa, așa! Nu poți să mă crezi, f…e-n gură, madam avocat! Te-ai făcut a dracului, rău, după cum observ și nu pot zice nimic. Nu pot riposta. Mă voi răfui eu cândva cu tine, că nu te pot ierta, madam. Dar, trebuie să fac pe smeritul. Vorba aia, să mă fac frate cu dracu’! Deocamdată…” - Ei, da! Bravos națiune! Felicitări colega! Mânzul trebuie legat, altfel nu învață să tragă-n ham, a întrerupt avocatul Cenușe gândurile lui Mișu, spărgând liniștea ce cuprinsese întreaga încăpere. Acesta și-a retras mâinile cu încetineală exagerată, și-a îndreptat trupul în același ritm, privind-o tot timpul, fără să clipească, pe Ramona, inexpresiv, părând a fi calm. - Vă mulțumesc, doamnă avocat, pentru acest duș rece! Am să țin minte, vă promit… iar dumneavoastră, domnule avocat, a continuat el, întorcând-se încet și făcând doi pași către celălalt birou, sunteți un coleg pe cinste. Mă scuzați! Sunteți un maestru. Ați putea fi desăvârșit, dacă v-ați obișnui să nu mai trageți cu urechea. Mulțumit că și-a păstrat calmul și a găsit cuvintele ce i se păreau a fi cele mai indicate pentru acel moment delicat, Mișu i-a salutat cu plecăciune, fără a mai vorbi, și-a îndreptat trupul într-o ținută plină de aroganță și a trecut la biroul său. A ridicat câteva hârtii despre care nu știa nimic și s-a cufundat în studiul lor. Nu vedea scrisul. Nici nu-l interesa. Vedea doar chipul plin de satisfacție al avocatului Cenușe și sânii Ramonei, pe care-i surprinsese împingând provocator bluza subțire, în timp ce se aplecase peste birou pentru a-i vorbi șoptit.