Urme de dragoste

... - Doamna avocat, că veni vorba de promisiuni…, cum să vă spun, am promis că dacă mă ajutați, voi face tot posibilul să vă dau și eu ceva, a îngăimat biata femeie cu voce stinsă, în șoaptă abia auzită, privind în jos. - Hm! Da… mai vorbim noi despre asta… Nu ai tu de unde să-mi dai mie. În plus, ai trecut prin atâtea probleme, că nici nu... - Doamna avocată, am serviciu. Nu câștig mult… Doi privatizați la care țin numai evidența primară… Mă gândeam că mai am de la mama mamei mele... - Oi avea… bănuiesc eu ce. Mi-ar trebui ceva pentru doamna judecător, și-a schimbat doamna avocat poziția anunțată doar cu un minut înainte. E femeie judecătorul de azi, că am uitat să-ți spun… Bine, mai vorbim, am zis! Văd că nu au terminat primul caz. Mai spune-mi ceva. Spune-mi de momentul în care a început să se poarte urât. De la ce anume a început necazul. Lasă celelalte elemente și întâmplări, te rog! a îndemnat-o avocata imediat după ce a reapărut în ușa prin care intrase într-o încăpere să-și îmbrace roba cuartă, proaspăt călcată. „Nu că aș avea nevoie de ele, dar să-i dau impresia că mă interesez pentru a-i putea susține cauza și a-i obține ceea ce, oricum, judecătoarea va hotărî, presupun… Iar în direcția cealaltă, dacă e vorba de moșteniri, e altceva. Nu dă din banii munciți de ea și nici copii nu are… Să vedem cum decurge acțiunea… E foarte adevărat că m-a mișcat tot ce mi-a povestit. Îmi pare rău de ea. Sincer. Nu doresc nimănui să i se-ntâmple așa ceva. Nici la mine nu curge... Pică! Uneori pică prea puțin ori deloc...” medita ea, în timp ce încerca să-și schimbe atitudinea. Simțea că lumea, în general, o privea cu mai mult respect atunci când poartă acest veșmânt oficial. Părul blond, tenul deschis și bavețica albă contrastau puternic cu acel negru al robei ce-i conferea purtătoarei un plus de prestanță. Părea mult mai sobră și mai înaltă. Expresia feței se schimbase radical. Devenise mai aspră. Cel puțin așa a văzut-o Violeta în acel moment, îmbrăcată. S-a pierdut puțin și a privit-o din nou cu teamă. Nu părea hotărâtă să mai vorbească. - Hai, spune! Îmi stă așa de urât în robă, încât nu mai vorbești cu mine? a întrebat-o doamna avocat, încercând să pară mai apropiată, mai prietenoasă. - … Nu... nu vă gândiți în felu’ acesta! Sunteți frumoasă...! Știți, în primăvara anului trecut, bărbatu’ meu a venit mai repede decât a anunțat. A venit fără cadouri pentru mine. A adus numai pentru ai lui. Când am rămas singuri în cameră, s-a repezit la mine și m-a luat de păr, țipând: „Să pleci, fă, împuțito, să pleci de la mine, f…i gura mă-tii de curvă! Să pleci în neamu’ tău, că este mulți și proști, f...i neamu’-n cur! Te-ai regulat de la 10 ani, că ți-a plăcut fă, curva dracu’, băga-mi-aș picioarele în morții mă-tii! Te-a mâncat rău în trup, hai? M-ai înșelat făăăăă, mânca-ți-aș coliva cu morții mă-tii! Te-ai făcut de poveste în cârciumile spaniole, tuta dracu’!” ... Mi-e rușine să vă spun în ce fel m-a mai înjurat și cum mi-a vorbit... Am întrebat de ce mă ceartă fără vină. M-a lovit imediat peste gură. Cu dosul palmei mi-a dat. De mai multe ori. Îmi curgea sânge din gingii și din buze, îmi curgea și din nas, mă lovea mereu peste față. Þipa la mine ca să-i spun cine-i românu’ care m-a tăvălit prima oară… Tânăra femeie a început să plângă. Încet, în suspine înfundate. Se ștergea la ochi cu gesturi mecanice și nervoase. Amintirile o zdrobeau sufletește. Părea că simte și acum duritatea loviturilor și greutatea acuzelor nefondate. A continuat să vorbească așa de încet și cu întreruperi, încât femeia în robă s-a apropiat de ea la nicio palmă distanță pentru a o auzi, după ce a privit în jur să observe dacă cineva le ascultă. În acel moment l-a văzut intrând în sala de judecată pe avocatul acuzării. Înalt și suplu, purtând semeț roba și privind de sus pe cei doi jandarmi care l-au salutat cu respect, nu vedea pe nimeni. - Stai, nu mai vorbi! a șoptit ea imperativ, strângând-o pe Violeta de cot pentru a o atenționa. Am să merg în sală… Să văd ce pot aranja cu doamna judecător. Să intri și tu la trei-patru minute după mine. Te așezi pe o bancă. Te ridici când îți auzi numele și spui „prezent”. După aceea vii lângă mine, acolo unde ai să mă vezi, mai în față... Nu vorbești decât dacă doamna judecător îți adresează ție direct vreo întrebare, deși este aproape exclus să facă asta. Eu voi vorbi în numele tău... Ne-am înțeles? - Da, doamnă! a îngăimat Violeta cu voce stinsă. Mâinile îi tremurau și avea senzația că nu-și mai simte picioarele. S-a sprijinit cu o mână de zid și a rămas cu privirea ațintită către ușă, deși nu vedea nimic acolo și nici altundeva. Număra în gând, ca să-și dea seama când să intre... * ... Când a intrat Violeta în sala de ședințe, Cartuș și-a îndreptat privirea spre ușă, așa cum făcea de fiecare dată când aceasta se deschidea. A tresărit și s-a încordat puternic. Nu o văzuse nici pe stradă de câtva timp. I se părea că e mai frumoasă decât o știa și era elegant îmbrăcată. Privirea i s-a îngustat sub sprâncenele încruntate și amintirile i s-au derulat cu repeziciune pe fondul zbuciumului sufletesc ce-l răvășea. „Te-ai înțolit, f...i morții mă-tii! Pentru cine te-mbraci mișto? Ai tu pe cineva. L-oi fi avut de când erai cu mine... Ah, f...i gâtu’ mă-tii, ți-l tăiam în drum dacă te prindeam! Te-ai dat în bărci de mică… Dacă aflam cine a fost ăla, îl beleam până acu’. Vă beleam pe amândoi. Împuțita aia de româncă n-a zis nume, f...i gura mă-sii de beleaua dracu’ ce-a fost!”, și-a amintit el, înjurând cu năduf și gândul i s-a oprit la ziua aceea în care i-a fost dat să audă secretul care i-a stricat liniștea și căsnicia… Cartuș a intrat în restaurantul acela micuț și cochet doar să lase la bar un colet. Era cald, foarte cald și a cerut tipului în cauză un pahar cu apă. Până să-l ridice la gură, a auzit vorbă românească într-un separeu. Mai mult din curiozitate decât din dorul de casă ce-l simțea arareori, s-a apropiat și a tras cu urechea în timp ce sorbea economicos din pahar. Erau acolo două sau trei femei și doi bărbați. Tineri, după voci și vocabular. Foarte veseli. Vorbeau tare și râdeau. Depănau amintiri ori le fabricau. Nu era ceva interesant pentru Cartuș și, convins că sunt români, s-a hotărât să plece, dar în acel moment i-a auzit râzând de „fierbințeala” țigăncilor. Un bărbat povestea și toți ceilalți exclamau la aproape fiecare frază: „Bă, nu fiți proaste! Pirandele astea sunt mai focoase ca voi, bă... Sunt fierbinți rău de tot, iei foc între picioarele lor… Aia, bă, nepoata aia a lu’ Barcan Grozavu de la noi... A regulat-o unu’ când avea doar 10 sau 11 ani... Da, bă, mi-a povestit el, ce dracu’... La el în casă, că făcea șmotru pe acolo... Hai, tu, că țigăncile nu se regulează cu de-ai noștri, nu te prosti!... Băi, dacă spun, știu eu precis… A, nu! A fost fată mare, așa a zis omu’. S-a jurat, ce dracu!... Băi, beat sau nu, a regulat-o și aia l-a făcut praf, l-a terminat… Da, mă, la vârsta ei... Nu, că am auzit și eu de treaba asta... Da, s-a măritat după ce a făcut și liceul, mă, a dracu țigancă!... Aiurea, tot cu unu’ borât ca ea. Tot țigan.”... Nu mai existau dubii. Cartuș putea jura că este vorba de nevasta lui. Știa că este nepoata Grozavului de care se temea tot municipiul. Era interlopul cel mai cunoscut și cel mai puternic. S-a abținut cu greu să nu intre peste ei, să afle mai multe. Se temea. Se temea să nu se lase cu scandal, cu bătaie. Rromii nu erau agreați acolo sau cel puțin în zona centrală în care se afla restaurantul cu pricina. Iar românii îi respingeau mai mult decât spaniolii. Gitanii Spaniei sunt cu mult mai civilizați decât rromii României... Simțea cum sângele îi pulsează puternic în tâmple. O durere nelămurită îl strângea puternic în gheare și avea senzația că tot trupul îi tremură și e gata să se prăbușească. O durere ce-l năucea și care s-a transformat în ură și dorință de răzbunare. A cerut tipului care preluase coletul să-i dea băut: - O sută de votcă sau coniac, baștane, ce ai p’aci! Ceva tare să fie... - Îmi pare rău... nu pot să te servesc. - Cum adică? Am bani... Ia! a ripostat Cartuș, scotocind nervos prin buzunare și trântind câteva bancnote pe tejgheaua lucioasă. - ... Dacă nu aș ști cine te-a trimis aici, te-aș scoate afară în pumni, omule, chiar de a-i cere „pe canga” (în genunchi, n.a.). Ieși, până nu pun paza pe tine. Ai auzit? Valea, „puxtikoruk” (pătlăgea vânătă, în limba romani, n.a.)! - Am înțeles, barosane... Nu beau aci. Dă-mi o sticlă și dispar imediat, a insistat el, privindu-l pieziș pe barmanul care rupea destul de bine românește. Acesta, inflexibil, l-a țintuit cu privirea, hotărât să-l de afară cu forța, dar l-a văzut atât de tulburat încât l-a prins mila de el. A luat trei bancnote din cele aruncate pe tejghea și i-a dat o sticlă ce nu prețuia nici jumătate din valoarea lor. Apoi, clătinându-și capul a milă și a dezgust, l-a urmărit cu privirea până a ieșit din local… Ajuns afară, plin de furie și cu orgoliul rănit, Cartuș a destupat sticla și a băut câteva înghițituri, fără să răsufle, sub privirile dezaprobatoare a câtorva trecători ce-l priveau cu silă. Nu-i păsa lui de asta. Plănuia să-i aștepte pe români, să urmărească una din persoanele rămase singure și s-o forțeze să-i povestească despre cele auzite, în amănunt. Avea nevoie de date concrete pentru a fi sigur că era vorba de nevasta lui. Zdrențuit de îndoieli, simțea cum se naște în el o dorința oarbă și aprigă de răzbunare. Îi tremurau mâinile pe sticlă la fiecare altă înghițitură și pândea cu înverșunare, dintr-un loc mai retras, intrarea localului. Când i-a văzut apărând în cadrul ușii, s-a chircit într-o încordare proprie felinelor sălbatice ce-și pregătesc atacul. Erau toți. Doi bărbați tineri și trei adolescente, așa cum a presupus el după vocile auzite. Din păcate, nu au staționat în fața localului și nu s-au despărțit. Au mers toți direct în parcarea alăturată. S-au urcat într-o mașină elegantă, modernă, de tipul 4x4, care a demarat imediat în trombă. Supărat că împrejurarea nu i-a fost favorabilă, Cartuș a înjurat cu voce tare, a trântit sticla goală cu forță în bordura trotuarului și a scuipat neputincios peste ploaia de cioburi risipite în jur. Își rodea unghiile între dinții îngălbeniți și gemea neputincios... - Potcovaru Cartuș! - Prezent! a venit răspunsul, după câteva clipe de ezitare, înăbușit într-un suspin ce a scăpat involuntar, venit parcă din amintirile ce-l năpădiseră pe cel ce se ridica greoi de pe bancă, încovoiat ca o virgulă, nesigur și cu privirea rătăcitoare a omului hăituit. Doar o clipă a privit chipul grefierei de ședință care proceda la apelul părților și, imediat, speriat și nervos, s-a uitat la avocatul său, neștiind ce să facă. S-a reașezat, buimac și stângaci, la semnul liniștitor, degajat și oarecum teatral făcut de acesta cu mâna. Din acel moment, ochii lui au fixat doar podeaua. Încerca să se ascundă privirilor, după cele două persoane așezate pe banca din fața lui. Auzind vocea Violetei, când a răspuns „prezent” cu hotărâre, a avut o tresărire prin care umerii i s-au ridicat și bărbia i-a coborât mai mult spre piept. A intuit că îl privește și, involuntar, s-a chircit și mai mult. Violeta îl văzuse de când a intrat în sală, dar nu s-a manifestat în vreun fel. Pe fața ei nu se putea citi nimic, deși simțea cum inima îi bate mai puternic. Și-a stăpânit foarte bine emoțiile, dar s-a lăsat și ea pradă amintirilor, pentru puțin timp. Pe cele frumoase, în mare parte, le-a alungat de parcă nu ar fi existat vreodată. Era frământată doar de cele urâte, de cele care i-au adus necazuri, au umilit-o și au înrăit-o. „Murdar și jigărit ca acu nu te-am văzut vreodată, omule! Erai chipeș când te-am cunoscut… Hm! Nu te mai spală nici mă-ta în lipsa servitoarei ce ți-am fost. Parcă ai intrat la apă, nenorocitule! Ce trufaș erai când mă călcai în picioare, bestie ordinară! O să te ajungă blestemele mele, fir-ai al dracu’ cu tot neamu’ tău! Și pe tine și pe ăla de m-a pângărit, mânca-v-ar viermii de jigodii să vă mănânce! Nu m-au atins alții... Nu am mai putut să mă las mângâiată de mână de bărbat. Nu am mai avut liniște. Nopțile mele au fost albe. Ar ajunge lacrimile mele să vă înece pe amândoi. M-am dat ție ca să scap de coșmar… Þi-am fost credincioasă... La ce mi-a folosit?”... - Aveți cuvântul, domnule avocat! Vocea tineri judecătoare i-a întrerupt Violetei șirul gândurilor. A privit-o pe aceasta și a fost impresionată de liniștea și blândețea ce-i luminau chipul frumos. Era tânără. Nu trecuse de 35 de ani. Avocatul își susținea pledoaria cu tonalități multiple, bine alese fiecărui moment și cu gesturi largi, teatrale. Brațul drept i se ridica măsurat și se îndrepta spre clientul său ori spre fosta soție a acestuia, pentru a da greutate cuvintelor și argumentelor. O privea fugar pe președinta instanței de judecată, cu mult respect, subliniat uneori prin înclinarea elegantă a trupului în direcția acesteia. Invoca principii de drept și făcea cu ușurință trimitere corectă la diferite articole din lege. Foarte abil, a canalizat atenția pe dreptul soțului asupra tuturor bunurilor comune realizate în timpul căsătoriei, înșirând o serie de argumente, susținând și solicitând instanței admiterea unei hotărâri imediate în acest sens... Spre surprinderea tuturor, avocata a folosit o voce uniformă, egală, pe tot parcursul pledoariei sale, fără a ieși din cuprinsul și sensul articolelor de lege referitoare la cazul în speță. Nu a apelat la gestică și nici la acuze pentru a-și susține punctul de vedere. A argumentat logic imposibilitatea împărțirii bunurilor sub aspect fizic și necesitatea ca acestea să rămână în proprietatea exclusivă a clientei sale, cerând instanței să hotărască valoarea despăgubirii în cazul unei hotărâri favorabile. - Doamna judecător, vă rog să-mi permiteți, punctual și foarte pe scurt, a atrage atenția stimatului meu coleg și insist a înțelege și domnia sa că un computer ori o sobă de teracotă nu se pot împărți fiecare în două jumătăți pentru a mulțumi părțile pe care le susținem și le apărăm. Clientul domniei sale nu știe să lucreze cu acel computer, pe când clienta mea îl folosește, efectiv, pentru a-și câștiga pâinea zilnică. Pe de altă parte, la ce i-ar folosi fostului soț anexele audio, atâta timp cât nu știe ce este computerul? În același fel se pune în discuție și frigiderul. Nu poate lua unul din clienți doar congelatorul și celălalt restul corpului acestuia! Clienta mea este stabilă la domiciliul comunicat, în vreme ce clientul stimatului meu coleg este un fel de navetist între țări și locuințe în care nu are un domiciliu stabil... Cu permisiunea dumneavoastră, onorată instanță, fac precizarea că o sobă de teracotă nu se poate demonta fără pierderi materiale și este cât se poate de evident, pentru oricine, că nu se mai poate reinstala din componentele obținute. În plus, vă rog să rețineți că au fost procurate de ambii soți în timpul căsătoriei, dar putem face dovada, prin martor, că aceștia nu au avut contribuții egale. Clienta mea a suportat cu mult peste valoarea sumei infime pe care fostul soț a pus-o la dispoziție... Violeta asculta atentă tot ce se vorbea, stând în picioare, la un pas înapoia avocatei sale, aproape fără să clipească. Din tot ce înțelegea, era satisfăcută și se bucura că este reprezentată de ea. Avusese destule emoții și intrase în panică auzind și înțelegând destul de bine cererea formulată de celălalt avocat. „Dar nu are dreptate! Bunurile se împart…. De ce să ia el totul? Eu am muncit mai mult ca el și mi-au dat și părinții bani să iau calculatoru’... Doamne, ce bine zice doamna asta! Nici nu credeam. La început a fost așa… nemiloasă, nici nu mă asculta. Merită, săraca de ea, pupa-i-aș mâna, să-i dau ceva de la bunica...”. Se ruga, în gând, să aibă câștig de cauză și să se dea o hotărâre definitivă la finalul acelei ședințe. La fel gândea și Cartuș despre avocatul său și îl admira pentru detașarea totală manifestată în susținerea cauzei sale, chiar dacă nu înțelegea el nici jumătate din ce auzise. „Bă, e dat dracu’ ăsta, mânca-i-aș p...a lui de damblagiu! Auzi cum vorbește! Nici aia... femeia aia, judecător, n-are curaj să-l întrerupă… E clar că i-a dat banii ăia, mânca-l-aș! Aha, nu s-a lăudat degeaba gagiu’...”.