Urme de dragoste

Alte câteva secunde lungi de tăcere. Omul era nehotărât. Pe față i se citeau îndoiala, neîncrederea și teama. Își făcea calcule și strângea ritmic maxilarele, privind încruntat asfaltul ce începea deja să se încingă, deși nu trecuse decât cu puțin peste orele 9,30. După ce a dat din brațe agitat și a mai scuipat pe jos de câteva ori, părea că a luat o decizie. A privit chiorâș în jur și, când s-a convins că sunt singuri în ulicioara aceea izolată, a băgat mâna dreaptă în buzunarul de la spate al blugilor lustruiți de îndelungata purtare și, fără să se uite la avocat, a șoptit descurajat: - Mergem, dom'ne advocat, că așa ne-a fost vorba. Eu mă țin de ce-am zis, să moară toți morții mei! Uite, am patru hârtii de-o sută și... - Băi, stai așa puțin! l-a întrerupt avocatul, alertat pe nepusă masă. Mi-i lași când dăm mâna să ne despărțim. În birou n-ai vrut să înțelegi... Ce dracului, vrei să ne vadă careva aici, aproape de Judecătorie? S-a liniștit când l-a văzut pe celălalt că rămâne pasiv, fără să scoată mâna din buzunar. A mai dat o dată roată cu privirea și i-a zâmbit liniștitor. - După ce plec eu, ieși și tu din străduța asta la două-trei minute după mine. Te duci în sală, că știi unde e. Prima pe stânga când intri pe hol. Stai acolo pe o bancă. Vorbesc numai eu. Spui „prezent” când te strigă și atât. Dar să fii atent la tot ce se discută, ca să vezi că te ajut. O să înțelegi că eu am aranjat treaba cu judecătorul. Să știi că piranda are și un martor... - F...i morții mă-sii, cu martorii ei! a izbucnit omulețul, fluturându-și mâinile dezordonat prin aer. Ce să spună ăia acolo? Contra mea, ceva? Ptiu! Le rup oasele, să-mi bag ... în mama lor... - Băi, oprește-te băi, omule! Gata, am zis că trebuie să plecăm, plecăm! a intervenit hotărât avocatul, prinzându-l pe celălalt de braț... Martorul spune despre lucrurile alea de-mpărțit, dacă sunt, dacă nu sunt, cine a dat bani pe ele, cine le-a făcut... Ce să spună altceva? Să nu crezi că se termină azi totul și, gata, ai câștigat ce vrei tu. Se va amâna procesul, pentru că... - De ce să nu se termine? De ce să se amâne? Alți bani? Eu îmi bag picioarele în toți și nu mai vin... Să mor io dacă nu plec din țară, barosane! Și vin într-o noapte peste ea și iau tot și fărâm tot. A doua zi să mă caute pe dincolo, f...e morții mamei lor la toți! a izbucnit iar tuciuriul, fără să-și poată controla gesturile ori cuvintele și nu s-a liniștit până nu s-a răcorit așa cum era obișnuit. Avocatul l-a privit lung, cu milă și înțelegere, poate pentru prima oară de la începutul discuției, și nu l-a mai întrerupt. „Credeam că e numai gura de tine, dar se pare că ai fi în stare s-o faci și pe asta la o adică... Acum, ce pot să fac eu mai mult? Să încerc să obțin cât mai multe în favoarea ta, deși, așa cum stau lucrurile, orice judecător ar decide la fel. Nu sunt mai multe soluții din care să aleagă. Problema e că... fiecare are interesul lui, iar eu nu vreau să ratez ocazia. Te-am speriat destul. Oricum, mașina e a ta, dar trebuie să te conving că o pierzi fără ajutorul meu. Îmi pare rău, dar asta-i situația”. - Eu te sfătuiesc să nu faci prostii din astea, orice s-ar întâmpla, i-a vorbit el la puțin timp clientului ce încă gesticula nervos, punând punct propriei meditații. Te prinde Poliția până să treci granița ori imediat ce ajungi dincolo. Nu scapi de pușcărie nici cu slujbele Mitropoliei, pe urmă. Va fi vai de viața ta... Hai, plecăm! Scoate hârtiile alea și te găsesc în sală. Luat prin surprindere, tuciuriul a rămas fără replică. A băgat nehotărât mâna în buzunarul de la spate. Știa că acolo este suma de bani pe care o pregătise să i-o dea. În toate buzunarele știa exact ce are. Bancnotele erau îndoite cu grijă. Acolo, în buzunar, cât avocatul a scrutat cu privirea în toate direcțiile, el le-a mai îndoit odată și, când a scos mâna, erau deja făcute sul. Nu se vedeau și așa le-a depus în palma avocatului când i s-a întins mâna ca de rămas bun. După câțiva pași, în ritmul cărora era balansată ușor geanta-diplomat, până în strada principală, avocatul și-a introdus mâna dreaptă în buzunar. A scos batista, și-a tamponat ușor fruntea, în cel mai firesc gest cu putință, continuând mersul, constant, fără să privească înapoi. Până la ușa biroului său, la mai puțin de o sută de pași de clădirea Judecătoriei, a schimbat câteva formule de salut cu persoane cunoscute, zâmbindu-le profesional. După circa zece minute a ieșit și s-a îndreptat liniștit către intrarea principală în Judecătorie, îmbrăcat în roba-i neagră. Celălalt, negru de supărare, scuipa într-una și se învârtea ca un leu în cușcă în jurul chiștoacelor parțial strivite cu piciorul. Când avocatul a intrat în clădirea instituției în jurul căreia era multă mișcare de oameni ce păreau foarte preocupați de câte ceva, tuciuriul a mai tras câteva înjurături în fața bisericii și a ieșit din uliță. Era supărat pe el, pe avocat, pe oameni și pe soarta lui. „Ãștia sunt în stare să-ți ia și sufletu’ din tine, f...e morții mamei lor de advocați! Nici în c...r nu te doare, rumânașule de mine, f...i gura mă-tii cu neamu' tău cu tot! Tot mai vrea, băi, tot mai vrea! Îi sticlesc ochii-n cap, să moară mama! Am fost eu moale că am zis că-i dau bani. Aia e, băga-mi-aș ... să-mi bag în mă-sa moartă! ... Da’, dacă țiganca dă la al ei mai mult? Ce, țiganca n-are bani? Dacă ai ei miroase mai bine, pe unde dracu scot cămașa, Doamne, f...e dumnezeii lor de hoți! Că are și ceva coco-șei, că gaboru’ n-a fost în stare să-i șparlească... Bă, da prost am fost, ptiu!” Atât de supărat și ocupat era cu astfel de gânduri că nici n-a observat când a trecut pe lângă o ușă larg deschisă sub firma elegantă de avocatură. În pragul ușii era fosta lui soție, cu spatele la stradă. Nici ea nu l-a văzut. Dar, după cele întâmplate în căsnicia lor de nici patru ani împliniți, nici că și-ar fi dorit... * S-au căsătorit „din dragoste”, după cum amândoi aveau bucuria de a povesti prietenilor. O dragoste pe care ea a cunoscut-o, la începuturi, fără să o definească prea bine, când abia împlinise 17 ani. Nu avea o educație anume în acest domeniu. Se obișnuise de mică să trateze problemele de viață după tradiția familiei în care fusese născută și crescută. O familie destul de numeroasă, ea fiind al șaselea copil, dar nu și ultimul. Mai avea trei frați mai mici decât ea… Singura experiență proprie, prin care intrase în misterele vieții lumești, era învăluită într-o mare taină pe care nu ar fi mărturisit-o cuiva nici moartă. Știa foarte bine că era o crimă de neiertat să te culci cu un bărbat înainte de căsătorie. Cel puțin așa i-a fost inoculată, de bunici și părinți, această convingere și teamă, încă de când era o copiliță. „Staborul” ar fi fost chemat să facă judecata. Ar fi avut de suferit și fata și băiatul, dacă erau amândoi țigani. Iar fata, printre altele, nu ar mai fi primit zestre și nu ar mai fi avut nuntă mare la căsătorie, după obicei, indiferent cu cine și când s-ar fi petrecut. Nu se mai încumeta nimeni s-o cumpere cu mare sumă de bani și felurite daruri de valoare. Ar fi fost de rușine. Violeta s-a născut în apartamentul pe care părinții l-au primit în ultimii doi ani de comunism. Toată familia locuise într-o cocioabă formată dintr-un „antreu” și o cameră în care iarna se încingea plita unei sobe ce devora, aproape fără-ncetare, multe paie, coceni și lemnele furate de pe oriunde se putea. Curtea, de nici o sută de metri pătrați, suprafață în care, pe vremuri, a stat cortul bunicilor și al părinților, împrejmuită cu sârmă, cartoane, lighene sparte și alte tinichele, era lipsită de vegetație. Pământul era scormonit de copiii născuți unul după altul câțiva ani în șir și de doi câini jigăriți, hrăniți din resturile adunate de prin tomberoanele de gunoi ale cartierului, din care adesea și membrii familiei se aprovizionau. Norocul lor a fost că în toată zona s-au construit blocuri. Inclusiv pe pământul ce le aparținea. Cocioaba a fost demolată și li s-a atribuit, în schimbul ei și al terenului aferent, un apartament de două camere într-unul din blocurile noi, construite deja. S-au acomodat destul de greu în noile condiții. Nu pentru că trebuiau să plătească lumina, chiria și întreținerea, dar se simțeau ca într-o pușcărie în care trebuiau să respecte regulile celorlalți locatari. Nu aveau libertatea de mișcare în care se născuseră și trăiseră, ceea ce pentru ei însemna pierderea cea mai dureroasa. Că aveau sau nu ce mânca ori îmbrăca, libertatea era la mare preț. Nu aveau nici obișnuința de a folosi și întreține, în condiții de igienă, noua locuință. Dormeau înghesuiți, câte patru-cinci în cameră, pe mobilier vechi, adunat cu dexteritate de la cei ce-și abandonau bunurile îndelung folosite. Iarna, ardea focul în permanență la aragazul cu două ochiuri primit de pomană de la niște foști vecini de casă. Erau gata să muncească la oricine le dădea ceva de lucru și se achitau în mod cinstit de obligațiile ce le reveneau prin înțelegere. Prin 1993, mama Violetei a fost angajată ca femeie de serviciu la asociația de locatari. Avea salariu. Pentru întreaga familie, asta a însemnat poate cel mai mare progres. Ea chema copiii să o ajute la spălatul scărilor, la întreținerea spațiilor verzi ori la bătutul covoarelor și, de atunci, oamenii îi priveau așa cum ar fi trebuit de la bun început, cu mai multă simpatie, cu omenie. Le ofereau articole de încălțăminte și îmbrăcăminte în stare bună și, dacă făceau curățenie în apartament, le dădeau și bani. În așa condiții, copiii au învățat să se poarte altfel. Cu respect, atât cât puteau să se manifeste ei mai bine. Dădeau „săru’ mâna” în stânga și-n dreapta și au învățat să zică „mulțumesc” pentru orice fel de răsplată. Au văzut cum trăiesc vecinii și au început să se chivernisească și ei altfel. Îngrijeau ceva mai atent propriul apartament. Nu se mai urcau cu picioarele pe colacul bazinului de faianță, nu mai aruncau resturi textile ori lemnoase pe oriunde, nici pe fereastră ori pe casa scărilor, ba chiar făceau și ei curățenie generală în ajun de sărbători, așa cum au văzut că fac toți românii, chiar dacă nu reușeau niciodată să elimine total mirosul permanent de murdărie și îmbâcseală, de vechi ori de WC public, ce evada câte puțin pe casa scării, la fiecare deschidere a ușii... Când Violeta a împlinit șapte ani, casa era mai aerisită, chiar dacă, după ea, s-au mai născut trei băieți. Capul familiei era angajat permanent, instalator la o altă asociație de locatari, frații mai mari găsiseră și ei de lucru, iar primele două surori, în ordinea vârstei, se mutaseră la bărbații lor. În aceste condiții, s-a hotărât ca ea să meargă la școală. La absolvirea clasei a patra, înăltuță, subțirică și mlădioasă ca o trestie în vânt, fetița ieșea în evidență prin culoarea măslinie a tenului, frumos încadrat de un păr negru ca abanosul, ce curgea în onduleuri mari pe umerii delicați. Spre deosebire de o bună parte a fetelor de aceeași vârstă, purta deja sutien, cel mai mic număr, și numai în situații deosebite, oficiale, nu oriunde ar fi mers să-l pună. Îl primise de la vecina la care spăla periodic geamurile și balcoanele. Fata acesteia crescuse, avea aproape douăzeci de ani și a renunțat la multe lucruri păstrate, ca amintire, în favoarea Violetei. În rest, sânii ei micuți și tari săltau scurt, cu vioiciune, în mers, în timpul alergărilor, la joacă ori când freca gresia și faianța prin apartamentele în care era chemată. Terminase cu rezultate destul de bune anul de învățământ și avea colegi care țineau mult la ea. Chiar dacă i se zicea „țigăncușa”, potrivit originii ce-și pusese amprenta pe viață în pigmentul pielii ei ca abanosul, ea nu purta nimănui pică și era admisă în toate jocurile din pauze. Era cea mai vioaie și neîntrecută la alergări de băieții din clasă și nu numai. Deja începuse vacanța de vară. Toți adolescenții erau fericiți, mai puțin cei care erau angrenați în susținerea examenelor de admitere ori bacalaureat. Era larmă în cartier până după miezul nopții. Băncile cele mai ascunse de vegetație erau populate până târziu. Acolo se spuneau bancurile cele mai deocheate și se povesteau aventurile cele mai pline de laudă și inventivitate. Vocile dogite și râsul necontrolat în intensitate și coloratură se auzeau până departe de locurile cu pricina. Erau nelipsite chicotelile de plăcere ori izbucnirile aparent furioase ale fetelor sărutate cu zgomot și împinse vulgar de la un băiat la altul. Semnalul spargerii distracției era dat de Mișu. El era „creierul găștii” de la băncile ascunse sub ramurile dese ale arborilor de la scara unuia din blocurile proaspetei asociații de proprietari, la care mama Violetei era femeie de serviciu. Aceasta își blestema zilele în fiecare dimineață când trecea să adune maldărul de sticle, ambalaje, chiștoace, coji de semințe și tot felul de resturi legate chiar și de intimitatea fetelor, adeseori. Mișu, băiatul vecinei de la trei, cea cu sutienul, trecuse în ultima clasă de liceu. Ca lider al găștilor de cartier, prezent la miuțele dintre blocuri și la meciurile de tenis cu piciorul pe aleile din zonă, era cunoscut de toți copiii, cale de două-trei blocuri, pe toate direcțiile, fiind cel mai ambițios și talentat băiat în jocul cu mingea de orice fel. Dar respectul de care se bucura nu se trăgea de aici, ci din abilitatea și curajul manifestat în toate încăierările, pentru că împărțea cele mai rapide și surprinzătoare lovituri cu pumnii și picioarele, fără pic de milă. Nu se uita unde lovește. Important era să învingă. Apela la șiretlicuri și, dacă era nevoie, lovea cu piatra sau ranga improvizată din orice material. Odraslă de inginer constructor, iar mama - salariată la CEC, lui Mișu nu i-a lipsit nimic în viața lui. A avut totul la dispoziție, chiar și atunci când a trebuit să repete un an școlar. Nu că ar fi rămas repetent, dar a fost exmatriculat pentru abateri grave de natură disciplinară. Se spunea că, de când tatăl său i-a făcut cadou un autoturism, cu ocazia majoratului, ar fi început să consume droguri și, sub influența acestora, ar fi avut o tentativă de viol chiar în incinta școlii. Alte „guri” precizau că victima ar fi fost o profesoară mai tinerică și curajoasă, care l-a lăsat corigent, rămânând insensibilă la încercările și presiunea părinților băiatului de a-l scăpa de o asemenea rușine… *