Urme de dragoste

Marian Malciu – Urme de dragoste Copyright (c) 2011 Toate drepturile asupra ediției aparțin autorului Copertă:Liliana Năstas-Brătescu Tehnoredactor: Denis Marian Malciu Corector: Prof. Marinela Capșa Volum editat sub egida Asociației Universul Prieteniei Editura PIM Editură acreditată CNCSIS – 66/01.05.2006 Șoseaua Ștefan cel Mare și Sfânt nr. 4, Iași -700497 Tel.0730.086.676 Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României MALCIU, MARIAN Urme de dragoste / Marian Malciu. – Iași : PIM, 2011 ISBN Motto: Femeia iubită este ca primăvara, misterul ei e de nedestăinuit, farmecele ei sunt dulci și neliniștea ei îți trezește valuri de sânge. (Rabindranath Tagore) CAPITOLUL I Meschinării în labirintul vieții În municipiul de pe malul stâng al Oltului era liniște. Zi de vară uscată, prevestitoare de furtună ce părea a fi anunțată de norii ce se adunau într-o liniște amenințătoare și care, într-un fel anume, era așteptată să împrăștie din sufletele oamenilor furtuna interioară, puternică și mistuitoare, peste care trecuse o noapte și nu se liniștise. Era a doua zi după ce moțiunea de cenzură picase în plenul Parlamentului… Partidul „unic” sau „prezidențial”, după cum este denumit pe aceste meleaguri partidul aflat la guvernare, a avut suficienți susținători, chiar dacă au fost câteva cazuri de dezertare, dacă așa se pot numi situațiile în care omul, ca individ lucid, votează potrivit conștiinței sale nealterate. Numărul celor care au votat „pentru” a fost mai mare decât al celorlalți, ceea ce nu ștergea usturimea ,,palmei” primite în fața națiunii...Aparent, spiritele se liniștiseră. Se vorbea aproape în șoaptă. Oamenii încercau să se liniștească, să înțeleagă și să descopere noi repere pe drumurile viitorului. Despre ce și cum a fost ieri în Parlament se discuta numai în parcuri și la cârciumile de cartier. Erau doar grupuri mici, răzlețe. În schimb, în piețe se vorbea tare, mult și cu obidă. Se vorbea pe față. Fără ascunzișuri. Privatizații și oamenii lor erau pasivi, chiar dacă pe alocuri încingeau spiritele. „Ce e, bă? Nu vă convine? Destul am dus țara în spate. Acum s-o mai duceți și voi... E normal, nu?”. Adevărat, unii se abțineau de la provocări și încercau să-i calmeze pe cei mai porniți, mai ales când se ajungea la jigniri directe și înjurături. Erau dintre cei care aveau membri de familie angajați în serviciu la instituțiile statului și pentru ei, ca bugetari, măsurile în cauză anunțau sărăcia la ușile caselor. Cei mai îndârjiți erau pensionarii. Nu existau deosebiri de vârstă ori de profesii în care lucraseră până mai ieri. Ei știau doar că li se ia din pensie. Că li se ia, printr-un abuz al Puterii, din dreptul lor de proprietate! Drept câștigat în zeci de ani de muncă prin contribuții lunare bănești, potrivit legilor în vigoare. Majoritatea celor angrenați în discuții aveau pensii mai mici de 8-10 milioane lei vechi. Expresii de genul: „am divorțat de marinar și de păpușa lui de paie” ori „gata, dau divorț și de ăștia, f...e muma lor de hoți”, erau auzite la aproape fiecare 10 minute cam în toate taberele agitate de rosturile politicii. O parte dintre cei care înjurau erau chiar membri legitimați ai partidului, dar, vorba unui pensionar mai tare-n gură, „Bă, toate ca toate, dar până la dreptul meu, e clar?”. Tot el explica celor strânși în jurul lui: „Au furat destul. Nu accept să-mi fure și mie pensia. Eu am muncit la stat 45 de ani bătuți pe muchie. Dar am avut salariu și sporuri. Am avut unde lucra. Am avut unde mânca și unde locui. Să-mi dea loc de muncă și merg la treabă, dar îmi dă? N-au ăștia tineri, cu diplomă, unde lucra, dar noi! Unde s-a mai pomenit, bă frate, așa ceva, f...e muma lor de hoți?” Întrebarea plutea în aerul uscat de razele soarelui din primele două ore ale zilei și rămânea fără răspuns. Chiar dacă încerca vreun altul să-l formuleze, era acoperit de alte întrebări, nedumeriri și înjurături exprimate fără menajamente... Pe străzi era aproape pustiu. Puțină, foarte puțină animație în jurul poștei și în fața a câtorva magazine. Mai jos, către centrul vechi al orașului, mai că nu se vedea țipenie de om. Doar mașini. Multe mașini. Diverse tipuri, mărimi și culori. Singurul lor aspect comun era, chiar de la prima vedere, prețul. Nu trebuia să fii introdus în domeniu ca să-ți dai seama că, în majoritate, erau scumpe. Foarte scumpe, dar elegante. Fără a fi prea multe cumpărate la a doua mână. Aproape toate circulau dinspre ori către podul de peste Olt sau spre centrul vechi. Mai jos, coborând până la parcul ce poartă numele scriitorului Eugen Ionescu, născut în această urbe la 26 noiembrie 1912, adăpostindu-i statuia apărută odată cu renovarea vechii grădini a centrului orașului, se simte din plin aerul împrospătat cu răcoare de fântâna muzicală, care oferă cu generozitate fragmente din creația lui Beethoven. Simfonia a 9 a este îmbrățișată de liniștea aparentă de aici. Ea părea că aruncă la înălțime considerabilă jeturile de apă ce se desfac grațioase în mii de picături ce saltă în ritmurile create de marele compozitor. Câteva grupuri de tineri în ținută lejeră ocupau o parte din băncile cel mai bine plasate la umbra pomilor bătrâni și a chioșcului de lemn, încercând să acopere cu zarva lor armonia fântânii muzicale. Fetele, cam toate mai mici de 17 ani, își etalau culoarea pielii de la picioare și de pe burtica ornată, obligatoriu, cu inele strălucitoare, într-o agitație permanentă, fără de vreun motiv, trimițând ocheade în stânga și-n dreapta și aruncând resturile de țigări printre firele de iarbă și florile udate la prima oră a dimineții. Băieții, cam de aceeași vârstă cu ele, cu câte unul sau doi lideri mai răsăriți în fiecare grup, le priveau indiferenți și le mângâiau ori sărutau vulgar, din când în când, după fiecare frază ori banc menite să provoace explozii de râs. Un râs… de râsul lumii! Cu voci răgușite, în hohote lipsite de muzicalitate și împestrițat adesea cu râgâieli dizgrațioase. Pe băncile mărginașe și cu mai puțină umbră, câțiva pensionari își odihneau oasele. Dacă erau cel puțin doi, discutau. Cu voce joasă. Discutau și înjurau. Dacă erau mai mulți, discutau și ei. Cu voci mai puternice. Și înjurau mai mult. Cu obidă. Cu furie și scârbă. Aceeași temă era pusă în discuție: scăderea pensiilor cu 15%. După rarele momente de tăcere, timp în care „rumegau” bine cele auzite de la unul sau altul, fiecare își făcea socotelile, cu voce tristă, pierdută. Își împărțea banii cum putea mai bine. Vorbeau de datorii, de împrumuturi, de mâncare, de medicamente, de nevoile copiilor și ale nepoților. Peste tot, acolo unde erau doi ori mai mulți oameni, se vorbea despre bani... Mai jos, coborând pe fosta stradă principală ce duce spre Olt, „Lipscani-ul” vechiului oraș, până în apropierea Primăriei Municipiului, se vorbea tot de bani. Aproape după fiecare răspuns la salut venea și întrebarea: „Ai auzit de pensii și salarii, nu?”. Vorbe, vorbe… Privirile cădeau pe clădirile ce deveneau tot mai posomorâte, cenușii și neputincioase în fața capriciilor vremii. Erau foarte multe, toate cu etaj, în stil vechi, păstrând tradiția locului și a vremurilor, părăsite și neîntreținute de proprietarii lor. Câteva purtau plăcuțe cu inscripția: „de vânzare”. Plăcuțe vechi. Nimeni nu a vândut și nimeni nu a cumpărat. Cândva, poate în primul său mandat, primarul a promis că va atrage bani europeni și investitori pentru a reda orașului măreția de altădată. Apoi, nu a mai vrut ori nu a mai reușit. Nu se știa. El nu da explicații. Era preocupat de fântânile muzicale, părculețele și crâmpeiele de verdeață și flori aduse din Olanda în vase uriașe, extrem de scumpe, sau de realizarea mai multor locuri de parcare și reabilitarea blocurilor de pe arterele centrale, în principal. Ca să le vadă tot omul. În bună parte, reușite. Toate, parțial, utile. Și plăcute. În apropierea Judecătoriei orice nou venit cu treabă la prieteni sau rude ori în vacanță, rămânea uimit de mulțimea birourilor de avocatură. La parterul acelor case nelocuite ce purtau trufașe emblema tradiției, a timpului și a sărăciei, s-au adunat în timp, de o parte și de alta a străzii, dar și pe străduțele din apropiere, avocați de toate vârstele și condițiile materiale. Privind la forma, mărimea și bogăția firmei ori la amenajările exterioare și interioare ale spațiului închiriat, puteai descoperi, cu ușurință, care era mai bun în meserie ori mai orientat în atragerea clientelei și în menținerea unor relații de prietenie cu anumite categorii de persoane cu rol în sistemul judiciar. Spre deosebire de restul teritoriului municipiului, în această zonă era aglomerație în fiecare zi în care instanțele de judecată aveau activitate. Un du-te-vino permanent. O circulație pietonală densă. Era interzis accesul vehiculelor în zonă. Iar soarele pătrundea greu printre clădirile înalte. Edificiul Tribunalului era foarte aproape de cel al Judecătoriei. Ceva mai departe de birourile avocaților și de mișcarea oamenilor de toate vârstele, sexele, culorile și preocupările, la câteva zeci de metri distanță, pe o ulicioară îngustă și retrasă, în apropierea unei biserici cu un trecut aproape la fel de întins ca al urbei înseși, doi bărbați discutau destul de aprins tot despre bani. Atâta doar că nu era vorba de pensii și salarii… Unul dintre ei, înalt și suplu, destul de atent îmbrăcat pentru acest sezon, purta un gen micuț de geantă-diplomat pe care l-a deschis de vreo două ori să verifice existența unor hârtii. Acte importante, se pare. Era degajat în dialogul șoptit și avea o gestică măsurată, atent studiată. Celălalt bărbat, în ținută sărăcăcioasă de zilier, nebărbierit și cu părul în dezordine, părea mult mai agitat. Era un bărbat mic de statură și slăbuț, că aproape i se vedeau coastele prin maieul subțire și murdar pe care-l purta, în dezordine, peste pantalon. Amândoi erau bruneți. Cel modest îmbrăcat era chiar tuciuriu la față. Ușor de înțeles că era de etnie rromă, pe când cel îmbrăcat elegant era măsliniu și nu permitea să i se spună că aparține aceleiași minorități naționale. - Băi, gagiule, dacă nu ești de acord, eu mă retrag, mă înțelegi? Să vedem cine dracu’ se angajează să te mai apere… - Stați, domnu’ șef, liniștit că... să vedem cum merge treaba mai întâi, l-a întrerupt tuciuriul destul de speriat și neîncrezător. Să moară mama dacă nu dau cât am vorbit! s-a angajat el imediat, observând gestul hotărât al celuilalt. - Ce încredere să am în tine dacă nu te-ai achitat de prima obligație? Dacă eu nu-ți lămuream piranda să tacă, te tăiau gagii din familia ei, băi, prăpăditule! Te tăiau imediat, la divorț, dacă vorbea acolo, ai înțeles? - Am zis eu ceva, domnu’ advocat? - Păi, ai zis, băi! Ai zis că-mi dai zece sute… Mi-ai dat doar șase hârtii. Ai restul acum sau ba? l-a întrebat cel cu geantă, aproape șuierând cuvintele printre dinți, privindu-l pătrunzător și, în aceeași măsură, amenințător. - Îi am la mine... Da’ de ce mai vreți alții chiar azi? a răspuns tuciuriul cu voce moale, nelămurit și nemulțumit la fel ca la începutul dialogului. - Băi neamule, greu ești de cap! Uite ce este, îți mai explic odată, a schimbat avocatul tonul, calmându-se. Te-am salvat la divorț. Dacă muierea povestea cum ai bătut-o, te legau. Dar, până să te lege, te omorau neamurile ei. Una la mână. Tu vrei și bunuri înapoi și mai vrei și bani în locul unora care nu se pot împărți. Nu vrei să înțelegi că femeia aia, aia care ți-a fost nevastă câțiva ani de zile, are drepturi egale cu tine la împărțirea bunurilor...?! - Păi... cât a cheltuit ea și cât am cheltuit eu, nu se pune? a cerut tuciuriul lămuriri, mișcându-și brațele în toate direcțiile și scuipând în lături. Eu am avut salar, că am fost angajat... - Ai avut, nu zice nimeni că nu, dar asta e legea, neamule. Amândoi, foști soț și soție, aveți drepturi egale. Ce nu pricepi aici? Nu e clar? i-a răspuns bărbatul cu geanta, vizibil iritat, privind în jur cu destulă grijă să nu fie auziți. Tu i-ai plătit ei că ți-a făcut mâncare sau că ți-a spălat hainele? Hai, spune! I-ai plătit că a avut grijă de casă? Ai plătit chirie cât ai stat cu ea în casa lor, prăpăditule? - Păi... cum adică? Să plătesc muierea, f...i gura mamei ei? Ce treabă are una cu alta? a venit răspunsul omului nedumerit și iritat mai rău de așa o întrebare. Câteva clipe lungi s-au pândit în tăcere. Brunetul, cu tupeu, deschis și stăpân pe sine și pe situația creată, căuta atent ochii celuilalt. Tuciuriul țintea doar bărbia ori umerii avocatului câte o clipeală, după care privea în pământ și freca nervos asfaltul cu vârful pantofului prăfuit și scofâlcit. - Uite ce este, peste o jumătate de oră trebuie să fim acolo, a reluat avocatul discuția. Dacă întârziem, se amână ședința. Asta înseamnă alt termen. Poate peste o lună sau două și chiar trei. Și nu ți-aduce niciun folos. Din contră!... Vrei să mai merg cu tine, în condițiile puse și discutate de noi la birou, ca să te susțin și să ai câștig de cauză ori îmi văd de drum? Ultimele cuvinte au fost rostite cât se poate de amenințător. "Cu asta l-am dat gata! Va ceda, că n-are încotro", gândea avocatul în timp ce-l fixa sfredelitor pe omulețul din fața sa...