Chemarea destinului

Când el se forța să scoată zăvorul de jos al porților grele de fier forjat, după ce descuiase destul de greu lacătul înghețat de la lanțul ce ținea strâns cele două părți, Amalia începea să-și revină. Era încă amețită. În întunericul dens, lămpile de poziție ale autoturismului lăsau să se vadă doar puțin din gardul masiv de beton de o parte și de alta a porților. El s-a urcat și a pornit mașina. A intrat în curte și a oprit-o dincolo de porți. A coborât și a plecat să le închidă. Ea a ținut ochii închiși în tot acest timp. I-a deschis când a simțit că el s-a dat jos. A încercat să se orienteze. Nu a văzut nimic. În fața mașinii se prefigura un drum îngust care se pierdea urcând în întuneric. Brusc, într-o fracțiune de secundă, și-a amintit o secvență din tot ce-i povestise prietenul ei, avocatul Octavian Neagu, pe vremea când s-a angajat să-l apere pe Gabriel în proces: „… într-o casă în care a stat Gabriel al tău, cocoțată pe un vârf de deal și împrejmuită de gard înalt de beton…”! A înțeles că acolo este ea dusă. A înțeles că șoferul taxiului era tocmai violatorul de atunci. A mai apucat doar să șoptească „Dumnezeule, de ce m-ai adus aici?” și a leșinat. Când șoferul a revenit, mai întâi s-a uitat atent la ea. Convins că nu s-a dezmeticit, a pornit motorul și a urcat pe acel drum de beton destul de greu. Roțile se propteau în barele de fier beton ce traversau drumul și se avântau rotindu-se adesea-n loc pe zăpada înghețată. Șoferul înjura de toți dumnezeii și ambala motorul. A condus cu greu până în vârful coastei și a oprit mașina în fața casei. S-a dat jos și a deschis portiera din spate. A tras femeia de pe canapea, a prins-o pe după umeri și a încercat să o târască spre casă. Ea a gemut puternic și a deschis ochii. – Așa târfulițo, trezește-te! De frică să nu-ți rupi tocurile la cizme, ai făcut ochi, nu? Amalia nu a răspuns. Era amețită. Abia începuse să-și revină. Făcea eforturi supraomenești să-și păstreze cumpătul. Intenționat sau nu, s-a clătinat când el și-a retras mâinile. A prins-o repede de un braț și cu celălalt pe după mijloc și a ajutat-o să se târască încet până în camera în care gerul era parcă mai tăios decât afară. A aprins lumina și a împins-o pe pat. Ea ținea ochii întredeschiși ușor, atât cât reușea să distingă obiectele și mai ales omul care a adus-o acolo. Nu vorbea. Icnea greu din când în când, convingând că nu și-a revenit din leșin. Bărbatul a tras pătura și a încercat să o acopere, după ce i-a ridicat picioarele și le-a aruncat pe pat. A ieșit apoi din încăpere. S-a întors după puțin timp cu câteva pături în brațe și cu o sticlă de coniac pe care a desfăcut-o înainte de a se uita la femeie și a-i vorbi. A băut câteva înghițituri, stând în picioare și privind-o. Ea închisese ochii aproape de tot și se forța să-și stăpânească pleoapele, să le țină nemișcate. Îl vedea greu, ca prin ceață. „ Trebuie să mă prefac în continuare. Să văd ce intenționează ca să mă pot apăra. Nu văd nimic pe aici bun de lovit. Nu se poate, Doamne, să mă lași așa! Învață-mă să mă apăr de animalul ăsta! Dacă încearcă îl lovesc direct acolo... Trebuie să dau tare de tot, că are pumnul greu, nenorocitul ăsta. Pe urmă, oi vedea eu ce fac”. – Hei, târfulițo! Tragi a moarte, după cum văd eu. Nu vrei să stai cu mine, hai? Ia o gură de coniac. Poate-ți revii și te mai încălzești. S-a apropiat de ea și i-a pus sticla la gură, încercând să-i toarne câte puțin. Ea a simțit mirosul și gustul. „De unde naiba a mai procurat animalul coniac Ovidiu?” A încercat să strângă buzele. El a insistat și i-a prins puternic fălcile cu o mână, obligând o să deschidă gura. Cu toate sforțările ei de a ține dinții strânși, i-a turnat cu abilitate o cantitate destul de mare. Ea a înghițit forțat ca să nu se înece, a tușit și a deschis ochii. – Așa târfulițo, privește-mă! Ia, mai ia o gură să te încălzești. Ia și păturile alea că ți-o fi mai bine. A lăsat sticla lângă ea și s-a întors să ia păturile. A despăturit două și le-a aruncat pe pat, după care a luat sticla de unde o lăsase, s-a așezat pe scaun, și-a întins picioarele depărtate unul de altul și a mai sorbit câteva înghițituri pleoscăind zgomotos din buze. Ea se ghemuise toată, așa cum era, îmbrăcată, și-l privea, desfigurată de spaima ce-i intrase în oase. Era albă ca varul și dârdâia de frig și de frică. – O să ne distrăm puțin, târfulițo. După aia te las să te odihnești. Nu prea mult, că te duc la prezentare. Ai mai fost la vreo prezentare? O să defilezi în p...a goală, nu ca la club, târfă! Nu zici nimic? Nu vrei să vorbești cu mine? a schimbat el tonul în timp ce se ridica, cu sticla în mână, apropiindu-se de pat. Vorbește fă, târfa dracu’, că te plesnesc de nu te vezi! a izbucnit el și a ridicat palma dreaptă spre tavan. Amalia l-a privit îngrozită și a înghițit în sec. Gura i se uscase. A strâns pumnii, hotărâtă să se apere. A ridicat ochii spre el și l-a privit cu ură. – Aha, faci pe dura, deci! Cu mine, fa? Þi-arăt eu acușica. Dezbracă-te! – La...la... lasă-mă... să îmi revin, a încercat femeia să-l oprească, privindu-i atentă mișcările și ochii. – Să te las? Dacă poți să vorbești, poți să te întinzi și cu mine, târfulițo. Ce, dacă nu sunt agent de pază, crezi că nu pot să te regulez și io? Am zis să te dezbraci, nu se aude? a țipat el plin de furie când a văzut că femeia stă încremenită, cu ochii țintă la el. F...i gura mă-tii de târfă! Înjurătura a plecat odată cu trupul lui peste ea. A fost primit cu o lovitură de pumn direct în față și cu un genunchi între picioare. Din nefericire pentru Amalia, atacul a fost prea rapid și ea nu a avut timp să lovească cu forță. În schimb, el nu a reușit să o imobilizeze și ea a început să-l lovească și să-l împingă până l-a dat jos din pat. Þipând ca din gaură de șarpe, s-a ridicat cu greu de pe preșul îmbâcsit de praf, strângând cu o mână pantalonii între picioare. – Vei blestema și laptele supt de la mă ta, f...i dumnezeii mă-tii de târfă împuțită. Te omor! Mai înainte de a trece la împlinirea amenințării, s-a repezit la sticla de coniac, a ridicat-o cu cealaltă mână și a sorbit în neștire. Când a luat sticla de la gură a simțit că-i curge sânge din nas. S-a șters cu podul palmei și s-a convins. Și-a întors foarte încet trupul către ea, a privit-o pe sub sprâncene cu o cruzime greu de imaginat și s-a pregătit să sară. În acea clipă a sunat mobilul din buzunarul pantalonului. L-a scos cu mișcări nervoase, rămânând în aceeași poziție. A răspuns imediat. – Da barosane, să trăiți! Cum să nu! Am marfa la mine. Am adus-o în noaptea asta. Păi... Cum?... E cu mine, bre, în casă... Nevătămată șefu, se poate? E marfă a-ntâia, mânca ți aș p...a! Numai s-o vezi. Acuma, în dimineața asta? Mă gândeam că după... Da, dar vreau euroi de data asta, că-mi trebuie să... Gata, bre, gata! Să mă îmbrac și io, de... A, nu... am înțeles, am înțeles... – Te-ai născut în zodia porcului, scroafa dracului! Dă-te jos și aranjează-te, i-a poruncit el după ce a băgat telefonul în buzunar și a scos o batistă mototolită. Plecăm la plimbare. Ai mare noroc, târfulițo! S-a șters cu batista la nas și apoi a turnat coniac în palmă. S-a spălat cu el și a țipat de usturime. Înfuriat că ea nu a coborât, dintr-o săritură a fost lângă pat și a tras-o cu putere de păr până a dat-o jos. Apoi a lovit-o peste față cu dosul palmei până a pus-o la podea. A tras-o iar de păr, ridicând-o în picioare. – Asta a fost aperitiv pentru tine. Să nu te mai pui contra mea. Dacă ai vorbit ori ai mișcat fără voia mea, te plânge mă-ta moartă, târfă împuțită! Ai înțeles? Amalia a dat din cap supusă. Loviturile o zdruncinaseră foarte serios și nu a fost în stare să riposteze. A târât-o afară din casă și, fără să mai închidă ușa deschisă la perete, a tras de ea până la mașină. A împins-o tot pe bancheta din spate și a întors mașina cu fața către poartă. Aproape că trecuse cu roțile din față peste vârful coastei când s-a răzgândit. A oprit mașina. – Să nu te pună dracu să te miști de acolo! Ușile sunt blocate, ca să știi, a avertizat-o el și a coborât. Deschid poarta, să nu crezi că te uit aici, târfulițo. Cobora anevoie. Drumul era alunecos sub fulgii mari ce începuseră să cadă în timp ce erau în casă. Când a ajuns pe la jumătatea distanței, Amalia a începu să forțeze încuietorile. Nu a reușit să deschidă portierele. A scos o cizmă din picior și a început să lovească geamurile cu tocul metalic. Nici un rezultat. Bărbatul mai avea câțiva pași până la porțile mari de metal. Amalia s-a repezit peste scaunele din față. Încă nu știa ce să facă. Abia atunci a sesizat că motorul era în funcțiune. A pus mâna pe volan și a început să-l miște. Nu știa să conducă, dar a văzut cum șoferii folosesc o manetă. S-a uitat spre poartă. I s-a părut că el este aplecat ori întunericul îi juca feste. De teamă, a zguduit iar volanul cu putere, căutând cu privirea maneta la care gândise. A simțit că mașina s-a pus în mișcare. S-a speriat și a prins volanul cu amândouă mâinile. L-a mișcat câte puțin într-o parte și-n alta până s-a convins că merge drept. Era aproape de poartă. Instinctul i-a dictat să-și proptească picioarele puternic în podea și să-și rezeme capul, apăsat, pe tetieră, iar mâinile le-a încleștat pe volan, cu brațele încordate. Mașina căpătase viteză pe pantă. Stratul subțire de zăpadă proaspătă acoperea zgomotul ușor făcut de motor. Bărbatul era aplecat și trăgea de acel zăvor înfipt mai bine de o palmă în gaura înghețată din beton. Când mașina a ajuns la patru cinci pași de el, a auzit zgomotul. S-a ridicat încet si s-a întors să vadă de unde vine acel uruit ușor. Când a văzut mașina atât de aproape, gata să-l lovească, a îndoit picioarele din genunchi, cu trupul înclinat ușor spre față, pentru a-și lua avânt să sară. A fost prea târziu. Bara de protecție din față i-a lovit și i-a rupt genunchii, împingându-i prin grilaj. Bazinul i-a fost aproape sfărâmat sub forța loviturii cu toată partea din față a mașinii. În urletul groaznic scos din pieptul bărbatului, trupul lui s-a îndoit din mijloc și a rămas pe capotă cu brațele întinse lateral. Porțile au cedat și s-au îndoit ușor, prinse de tabla îndoită a măștii din față și a capotei motorului. Amalia a simțit izbitura fără să vadă nimic. Închisese ochii. O durea pieptul presat pe volan. O dureau picioarele și, de durere, avea senzația că i s-a rupt gâtul sub moalele capului. A rămas îngrozită cu ochii țintă la trupul ce zăcea pe capotă și la mâinile ce se sforțau să-l scoată din strânsoare, atât cât putea să vadă în lumina slabă răspândită de lămpile de poziție. Sistemul de alarmă acustică intrase în funcțiune în momentul impactului și mărea efectul groazei ce o stăpânea. După mai bine de cinci minute, și-a adunat puterile și a încercat să coboare. Portiera nu a cedat. S-a aplecat pe o parte pentru a încerca la portiera din dreapta și, când a lăsat mâna să-i cadă neputincioasă, a atins geanta pe care șoferul i-o smulsese și o aruncase pe scaunul din față. A tras-o spre ea și a strâns-o la piept de parcă i-ar fi dat mai mult curaj. În acel moment, ca într-o străfulgerare, a avut imaginea telefonului mobil. Mâinile aproape că n-o mai ascultau, atât de tare-i tremurau. L-a apelat pe Gabriel. – Gabi, fii atent, ascultă-mă... Lasă ora, știu că ești de serviciu. M-a răpit un nenorocit. Nu știu unde... Nu în București, într un sat... O casă sus pe deal... Ca la fata aia... Da, da, da! E pe capotă, mort ori trage să moară... L-a prins mașina... sunt încuiată... Știe că ești agent de pază... Nu mai pot, vino, vino! Între porți și mașină... Cum s-o opresc... Dacă ia foc? Vino! Gabriel a mai zis ceva, dar ea nu mai putea vorbi și nici asculta. Mulțumea Domnului că a avut telefonul acolo. Se ruga să vină Gabriel s-o salveze, se ruga să nu ia mașina foc. S-a uitat la ceas. Era 4,15. „E încă noapte. Să se lumineze mai repede, să vadă lumea, să vină să mă scoată de aici. Nu trece nimeni prin pustiul acesta? O, Doamne! Claxoanele astea mă tâmpesc, nimeni nu le aude”. Când a auzit Gabriel cuvintele „o casă sus pe deal” a încremenit pentru o clipă. Gândul l-a întors în timp, pentru o secundă, la casa în care a stat cu Dana. Îngrozit de ce se poate întâmpla Amaliei, a sunat direct la patron. Convorbirea a fost scurtă. Până să vină șeful de tură cu un înlocuitor, a sunat la Secția de Poliție care s-a ocupat în primăvara trecută de cazul Iulianei. Avea încredere în comisarul de acolo. I-a răspuns un ajutor al ofițerului de serviciu. – Alo, da! Secția de Polițe..., agentul Matei, ajutor ofițer de serviciu, cu ce vă putem ajuta? – Alo, să trăiți! Sunt Breazu Gabriel, agent de pază la... vă rog frumos, cu domnul comisar Grosu... E o treabă urgentă! – Regret, domnul comisar nu mai lucrează la noi. Spuneți, vă ascult. Despre ce este vorba? Gabriel nu mai cunoștea alt nume acolo. O clipită a stat în cumpănă. A amintit de cazul său și a spus dintr-o suflare ce a aflat de la Amalia. A implorat să se intervină urgent. Agentul de poliție i-a cerut doar să precizeze la care din cele două case s-a întâmplat. Cunoștea foarte bine datele problemei. Gabriel abia introdusese telefonul în buzunarul special al scurtei de iarnă și își freca mâinile îngrijorat și nervos când a sosit mașina de intervenție a firmei cu un agent de schimb și șeful de tură. – Dă-mi pistolul și bastonul. Rămân la mine. Nu mai e timp să le predai la sediu. Urcă-te în mașină și să mergem! l-a îndemnat șeful de tură. Șoferul a demarat scurt și a urmat traseul indicat de Gabriel. La nici cinci kilometri de București au fost depășiți de două echipaje ale Poliției care circulau cu mare viteză, având mijloacele de semnalizare luminoasă în funcțiune. Apoi, la puțin timp, două mașini de salvare sfârtecau întunericul cu sunete și lumini. Nu s-au putut ține aproape, dar au mărit și ei viteza. * – Mă omule, se aude alarma aia de vreo cinci minute într-una... M-a trezit și pe mine. Nu te uiți să vezi ce se-ntâmplă? l-a întrebat femeia pe Viorel, după ce l-a înghiontit până s-a trezit. – Poate au spart hoții vreo mașină, că de mașină este, a răspuns el, și a dat să se întoarcă pe partea cealaltă. – Și cine vrei să ți-i prindă, bărbate, țăranii de rând sau țiganii? Viorel a înjurat, a oftat și a coborât din pat. A luat o șubă pe umeri din cuierul de pe hol și a ieșit afară, în curte. A ascultat atent câteva secunde. „Pe dracu’, că nu are nimeni mașină în partea aia. Cine să fie la ora asta? Ia! Parcă vine dinspre casa lu’ Breazu. Măiculiță, nu s-o fi întors băiatu’ cela? Da’ de ce a lăsat alarma să meargă, că doar nu face vâlvă niciodată! Aoleu, Doamne, să nu aibă iar vreun necaz! S-a întors în casă ca o vijelie și s-a echipat ca pe vremea în care se dădea alarma la Școala de subofițeri, când era elev. A plecat cu aceeași grabă. Se mergea greu pe zăpadă. Nu a putut alerga, deși ar fi dorit. Când a ajuns mai aproape de curte i s-a părut că aude urlete și vaiete de om și s-a oprit să asculte. Nu se înșelase. După alți câțiva pași a deslușit în întuneric lumina intermitentă a alarmei. „Doamne, e chiar la el la poartă! E ceva grav, nu se poate!” A dat ordin prin stația de emisie să vină urgent un ajutor șef de post și a grăbit pasul cât a putut de repede. La câțiva pași de gard s-a oprit încremenit. Porțile erau lăsate ușor peste drum și între ele și mașină un om se zbătea în ghearele morții, strivit. Cu ultimele puteri, urla de durere. Viorel a parcurs și acei câțiva pași, încet și temător, privind fix la acel om chinuit, cu maxilarele strânse. L-a recunoscut. Într-o clipită, a fost lângă el, strigând: – Gavrilă! Bă, Gavrilă, bă! Gavrilă, băiatu’ tatii, mă auzi bă, băiatule? Ce ai făcut, Doamne, cu băiatu’ meu? Ce soartă i-ai dat, Doamne, s-o petreacă? Gavrilă, rezistă băiatule! A încercat să desfacă cele două porți, să treacă dincolo. Nu a reușit. S-a cățărat cu greu peste ele și a sărit în curte. A mers plângând la botul mașinii și a încercat să-l ia pe bietul om în brațe. Nu a putut intra între mașină și metalul greu al porților. A început să împingă ba în mașină, ba în porți, fără să realizeze că nimic nu se mișcă cu toate opintirile lui. Plângea și țipa. S-a apropiat din nou, i-a luat o mână înghețată de pe capotă și a început să o pupe, scuturat de suspine. – Þi-am zis, Gavrilă tată, să-mi spui când vii. Nu se întâmpla nenorocirea asta. Gavrilă! Nu muri, băiatu’ tatii. – Iar... zici... iar vorba... aia... nea Vi... Viorele, a reușit să vorbească printre vaiete omul prins ca într-o menghină și aproape înghețat. – O zic, Gavrilă tată, o zic. Că ți-am zis, am zis să nu intri cu țiganii, băiatul tatii. – Nu... nu mai... vorba aia... iar? – Da, iar zic, Gavrilă. Iar, băiatule, că tu, că tu ești copilu’ meu, Gavrilă! – Ce... ce prostie... zici, bă? – Eu... eu am greșit, băiatule. Că eu... eu am obligat-o pe mă-ta... Ea n-are vină, să știi... – Ceee? a mugit Gavrilă sforțându-se. Unde, când? – Demult... Am amenințat-o că-l bag pe Vasile... că-l bag în pușcărie și... și am prins-o în șopron... când lua fân, a relatat Viorel pe scurt, ca într-o spovedanie, ceea ce nimeni nu știa. M-a pedepsit Dumnezeu, băiatule. – Te... te-a pedepsit... pe tine? Tu... tu ești... tatăl meu? – Da, Gavrilă, băiatule, eu sunt tatăl tău. Să mă ierți, băiatule... dacă poți! – Ne... ne... nenorocitule!... M-ai omorât... tu, nenorocitule... În... în iad... te omor... te omor ... și eu... pe tine! Te... te aștept... cri... criminalule! au fost ultimele cuvinte ale lui Gavrilă, spuse cu greu, printre gemete și icnete. Capul i-a căzut cu bărbia pe capota mașinii pe care-i zăceau mâinile întinse ca într o ultimă îmbrățișare. Ochii îi rămăseseră deschiși. Părea că încearcă să vadă femeia din mașină prin parbrizul ușor acoperit cu flori de gheață. Nu mai aveau puterea de a transmite nimic. Nici ură, nici regret. Acea privire nu cerea nici îndurare, nici iertare. Nu mai amenința. Nu mai înfricoșa pe nimeni. Îngheța. Încă gemea, mult mai slab, dar nu-și mai putea mișca brațele. Sângele i se scurgea încet din trupul zdrobit, amestecându-se cu zăpada. S F Â R Ș I T