Chemarea destinului

A trecut primăvara și aproape toată vara, dar nimeni nu a mai auzit de acea „întâmplare” care a răscolit atâtea suflete la vremea ei și a schimbat cursul vieții celor direct implicați. „Așa a fost să fie” exclama Silvia cu durere, în timp ce o aștepta seara pe Iuliana să vină de la școală. „Așa a vrut Dumnezeu... Cine poate ști ce păcate s- au spălat cu necazu’ ăsta căzut pe capul fetii!”, murmura Tudor îngândurat pe utilajul său din șantier. Iuliana s-a dovedit a fi o luptătoare. Plângea des și suspina adeseori cu disperare privindu-se în oglindă. Dar plângea numai când era singură. Nu voia s-o vadă nici mama ei în asemenea momente. La școală era permanent în stare de alertă, pregătită să se apere, atacând orice jignire ori aluzie. În mijloacele de transport în comun examina toate figurile bărbaților și atitudinea acestora, în timp ce pe drum întorcea capul la fiecare 20 de pași pentru a se asigura că nu o pândește vreun pericol. Era într-o permanentă încordare. Fără a o afișa. Zâmbea. Zâmbea aproape în permanență. Așa, zâmbind, l-a oprit într-o seară pe Octavian, după ce a observat că mergea la o distanță constantă de ea. Nu se apropia, nu se depărta, chiar dacă ea a schimbat intenționat ritmul în mers. Când s-a oprit să citească afișele de pe un stâlp și a tras cu coada ochiului, el privea exponatele dintr-o vitrină. A mai făcut câțiva pași, a mimat că se împiedică de ușoarele denivelări ale asfaltului și s-a aplecat să-și strângă curelușa pantofului. Octav se oprise pentru a-și scotoci în borsetă. A intrat în primul magazin și s-a așezat imediat aproape de fereastră, în așteptare. A apărut pe trotuar și Octavian, ușor agitat, privind de jur împrejur. „Aha! Nu a observat în care am intrat. E clar! Omul acesta mă urmărește. De ce? Nu cumva crede despre mine că acum, după cele întâmplate, sunt bună de aventuri? Păi așa crede imbecilul ăsta că sunt eu? Nu, nu se poate! Este un om deosebit, nu poate face rău. Totuși, îl voi înfrunta. E mai bine așa și e lume multă în zonă, la o adică”, a hotărât Iuliana și a ieșit ca o furtună din magazin, oprindu-se în fața bărbatului uluit de apariția ei războinică. S-a oprit doar la un pas de el, privindu-l direct în ochi, pătrunzător, cu zâmbetul pe buze, dar cu sprâncenele încruntate. A luat poziția „de atac”, cu picioarele depărtate la lărgimea umerilor, și-a trecut rucsacul de pe spate în mâna dreaptă și, după ce a ridicat ușor bărbia pentru a fi mai semeață, l-a întrebat printre dinți: – De ce te ții după mine pe ascuns, domnule avocat? Ce dorești să știi? – Eu nu, nu mă țin după tine Iuliana, căutam o... o farmacie în zonă. Poate știi tu unde este, s-a bâlbâit ușor Octavian, plecându-și privirea. – Daaaa? O farmaciiiie? a lungit ea cuvintele, privindu-l amuzată. Asta e pentru azi, dar în alte zile ce căutai dumneata pe aici tocmai când veneam eu de la școală? Ai căutat altă farmacie? a forjat Iuliana imediat ce i-a venit această idee. Nu-l mai observase în alte zile. L-a mai întâlnit de câteva ori, dar acasă, când a venit să discute cu ea și cu părinții ei toate detaliile referitoare la acțiuni și hârtii pe marginea cazului ei neîncheiat încă. L-a privit și atunci cu suspiciune, încă de la a doua vizită. I s-a părut că discută aceleași aspecte ale problemei. El a privit încurcat mobila din sufragerie, căutând explicații pe care numai Silvia le-a luat de bune. Iar acum a rămas ca încremenit. Întrebările Iulianei l-au blocat pentru câteva secunde. N-a înțeles jocul fetei și s-a demascat. – Nu căutam farmacia... Știi, cum să-ți spun, nu vreau să te supăr, dar eu... – Mă superi numai dacă încerci să eviți adevărul, domnule avocat! a exclamat Iuliana încă războinică, deși începuse să se amuze ușor. „Hm! Omul acesta nu știe să mintă. Dar, care e problema? Trebuie s o lămurim”. – Nu-l evit. Cu tine chiar nu se poate. Parcă am convenit cândva să ne spunem pe nume. – O, da! Îmi amintesc, dar nu cred că este normal. Sunt niște diferențe. – Nu este nicio diferență. Spune-mi Octav și mă voi simți foarte bine, a încercat el să o convingă, mult mai calm, luminându-se la față. – Ba da! Sunt două, destul de importante. Dumneata ești avocat și eu o mucoasă fără bacalaureat. Abia în vara asta îl voi susține. În plus eu abia am împlinit 18 ani și... – Și... ce-i cu asta? Vei reuși la examen, nu se pune problema. Iar cu vârsta... am doar șapte ani mai mult. Te deranjează? Nu trebuie. – Da, am să reușesc. Nu se pune problema examenului, dar până voi termina o facultate, multă apă va curge pe Dâmbovița! – Și ce-i cu asta? Toate la timpul lor... – Știu, așa este. Diferența de vârstă nu este o piedică, desigur. Ai deturnat discuția. Ești bun de avocat. Amețești repede omul. De ce te ții după mine, pe românește spus? – Iuliana, eram neliniștit. Nu vreau să-ți reamintesc acele întâmplări. Îngrijorarea m-a determinat să fiu pe aproape și... – Și așa ai hotărât. Fără să mă întrebi dacă sunt de acord. De ce oare? – Credeam că vei refuza. De asta. Nu din alt motiv. – Bine. Află că nu-mi convine și nu accept să-mi porți de grijă. Mă apăr și singură. Nefiind și alt motiv, te rog frumos să nu... – Nu, oprește-te, te rog! a intervenit el imediat, dând un pas înapoi și privind pe alături de fată. Sunt și alte motive. Þi le voi spune cândva. – Prefer să clarificăm lucrurile acum, Octav. Ah, mi-a scăpat! Domnule. – Nu, nu! Așa frumos ai pronunțat! Îmi e drag să-mi spui așa, Iuliana. – Aha! Asta era deci. Îți e drag. Dar eu, pe mine m-ai întrebat dacă mie îmi este drag? – Păi... păi... îmi e teamă că-mi respingi prietenia. Nu te-am întrebat, dar o fac acum. – Da, accept prietenia ta. Cu o condiție, a răspuns ea cu multă hotărâre în glas. Să nu mă mai urmărești. – Bine, dar n-am făcut decât să... – Doi prieteni merg alături pe trotuar. Unul lângă celălalt. Se confesează, râd, privesc, nu se urmăresc. Ești de acord cu mine? – Perfect! Putem merge și la teatru ori la plimbare prin parc? – Dacă mă inviți și dacă am timp, cu plăcere. Va trebui să le spun părinților. – Tatăl tău va fi de acord, sigur. – Ha! De unde știi, încrezutule? – Am observat că mă simpatizează mult, iar când am vorbit despre tine s-a bucurat. – Cum? Tata nu mi-a spus nimic. De când se ascunde tata de mine? Ce secrete are? A exclamat Iuliana iritată și ușor dezamăgită. – Nu e vorba de secrete. Am vorbit despre școală, examene, perspective de viitor. – Cu tine? De ce cu tine? – Pentru că mă interesează tot ce se referă la tine. Mă interesezi tu. Ca om, ca fată. – Ca fată? Ai uitat, domnule, că eu nu... – Nu am uitat și nu mă interesează ce s-a întâmplat. Nu te privesc ca femeie, să fie foarte clar. Te privesc ca pe o fată pe care o respect enorm și pe care o îndrăgesc la fel de mult, a răspuns Octavian cu o avalanșă de vorbe pe care de mult timp simțea nevoia să le spună. – Să admitem că este adevărat ceea ce spui acum, a rostit Iuliana gânditoare, sfărâmând cu vârful pantofului câteva particule de nisip adunate pe bordură. Sinceră să fiu, nu cred, ori nu știu cât va dura o prietenie născută din mila față de un fost client, a continuat ideea după o mică pauză. Eu nu pot să... – Niciodată să nu pui problema în acest fel, cel puțin în ceea ce mă privește. Sunt suficient de matur, cred, ca să știu unde ia sfârșit relația de serviciu și unde începe relația de... amiciție. „Da, sunt convinsă că ești matur. Aici te cred, dar te gândești tu doar la o simplă prietenie? Există bărbați care să se oprească aici? Oare tu de ce nu ești însurat și de ce nu ai o prietenă dacă n-ai nevastă? Hm, te-am observat eu că mă privești altfel. La ultima vizită era să pleci doar în papuci, cu ochii la mine! Ha, ha! Te-ai fâstâcit că te-am condus eu la ușă, nu mama, cum era obiceiul. Mi-ar fi drag. Ești așa de simpatic când zâmbești! Iar la proces ai fost altul. Cu prestanță grozavă, stăpân pe ce făceai, calm și frumos. Da, chiar că ești frumos! În ce relație ești oare cu doamna aceea, cum o cheamă, Amalia? Ai tu ceva cu ea. Vă înțelegeați numai din priviri. Nu, n-am voie să-l întreb despre chestiile astea. Cred că l-aș supăra. O să creadă că sunt o gâsculiță proastă, dar cu pretenții înainte de a fi măcar prieteni... Vai de capul meu, ce-mi trece prin el! Uf, nu știu să mă port ca o domnișoară educată!”, a concluzionat Iuliana pufnind, nemulțumită de ea însăși. Au făcut câțiva pași în tăcere după ce au convenit să o conducă până la ușa blocului în care locuia. Apoi, au discutat puțin despre gândurile ei de viitor. Era speriată că nu va reuși la o facultate de stat. Taxele foarte mari de la cele privatizate o puneau în situația de a renunța. Trebuia să-și caute un serviciu, dar aflase cum se pune problema locurilor de muncă în București și nu numai. El a încurajat-o pentru ambele variante și s-a oferit s-o sprijine în rezolvarea oricărei nevoi, inclusiv în pregătirea pentru admitere. Apoi, profitând de un gest copilăresc al ei, opriți în semiîntunericul creat de coroana bogată a unui copac de lângă bloc, a revenit la subiectul anterior, rămas în coadă de pește. Discuția s-a lungit până când Iuliana s-a lăsat convinsă, cu greu, deși în sinea ei radia de fericire. Intuise ceva, dar nu avea curaj să spere că este adevărat. Era peste așteptările și speranțele ei. Avea teamă că destinul ei nu va mai cunoaște lumina răsăritului de soare... * Se luminase de ceva timp când Amalia s-a trezit, singură în pat, dar fericită. Și-a preparat cafeaua și s-a urcat în mijlocul patului să o bea privind la televizor. Timpul se scurgea prea repede pentru ea. Când a privit ceasul, a sărit din pat și a început să facă ordine în toate încăperile. Nimic nu mai era la locul lui. În puținele ore cât a durat noaptea lor, s-au hârjonit absolut peste tot și s-au iubit în ambele camere ale cochetului lor apartament cumpărat cu banii împrumutați de la bancă. Gabriel a fost liber în ziua precedentă și toată noaptea. A așteptat-o la restaurant, la o masă mai retrasă pe care, aproape de miezul nopții, ea i-a așezat un platou plin cu ceea ce știa ea că-i place lui: cartofi prăjiți înăbușiți, șnițele din carne de pasăre dezosată, mujdei de usturoi și două chifle călduțe. Pentru a-i merge bine mâncarea, i-a adus o sticlă cu vin de Jidvei și o alta cu apă minerală Borsec. – Poftă bună, nesătulule! i-a urat ea, zâmbind satisfăcută de mulțumirea întipărită pe fața lui. Să mănânci încet și... rar. Poate mai iau și eu câte o firimitură când am trecere pe aproape. – Mulțumesc, doamna mea, dar să știi că nu ți dau voie, pofticioaso! Palmele mele au simțit un strat în plus pe coapsele tale și... – Și?! Vorbește mai încet că te aude lumea și mă faci de râs, bursucule! La burtica ta nu te uiți? – Eu, burtică! Ai avut tu grijă ca toată noaptea să nu mai am. Gata! Se răcesc bunătățile astea. Hai, începe tu, pofticioaso, că iei doar cât o păsărică. Mai târziu nu se știe dacă mai găsești. A luat doar un cartofior. S-a uitat în jur și, observând că nu se uită nimeni la ei, l-a sărutat repede pe obraz, lăsându-l să o privească galeș cum pleacă aproape în fugă să-și vadă de treabă. „Uf, ce drag am prins de zăpăcitul ăsta! Mi-a sucit capul de tot. N-aș fi crezut niciodată că mai pot iubi. El mă iubește de mai mult timp. El s-a îndrăgostit primul, chiar dacă nu recunoaște. Îl simt în tot ce face, în toate gesturile pline de tandrețe, uneori stângace, dar cu atât mai mult plăcute mie. Îl citesc dintr-o privire, ca pe o carte deschisă. Cel mai mult, îl citesc în ochi. Omul ăsta nu știe să mintă, iar când gafează puțin, ca orice bărbat, roșește și se uită-n pământ ca un copil cuminte. Oare a vorbit serios, ori a fost amețit de câtă dragoste am făcut? Chiar vrea să se însoare cu mine? Abia a intrat și el la facultate și acum își ia belea pe cap? Hm, dar ce belea! Una care este-n stare să-l facă cel mai fericit bărbat din lume. Dacă se va purta așa mereu, bineînțeles! Chiar așa! Nu ne lipsește nimic ca să fim fericiți. Am învățat amândoi din experiența anterioară, comunicăm foarte bine, suntem compatibili în dragoste și ne respectăm. Asta-i rețeta fericirii noastre. E cea mai bună și avem toate ingredientele necesare”, concluziona Amalia în timp ce se deplasa vioaie și plină de bucurie spre stația de metrou din apropiere. Zăpada căzută zilele trecute era geruită bine și temperaturile erau cu câteva grade bune sub zero. Ea nu simțea frigul. Căldura din suflet invada puternic trupul peste care numai cu vreo două ore în urmă se revărsase, mai fierbinte ca oricând, dragostea. Dragostea lui Gabriel. La serviciu a fost mai expeditivă ca oricând, deși făcea risipă de energie, păstrându-și permanent acel zâmbet profesional care devenise, în acea zi, mesager al bunăvoinței, al amabilității și prieteniei. Cu toate că a fost o zi încărcată, cu multe comenzi, nu a simțit oboseala, rămânând vioaie până când ultimul client a părăsit restaurantul. Curând, după curățenia generală și rezolvarea aspectelor legate de încasări, s-a îndreptat și ea spre ieșire. Același taxi pe care l-a folosit aproape o săptămână, noapte de noapte, era oprit la câțiva pași. „Oare ieri noapte de ce nu a fost. Când am ieșit cu Gabriel tocmai pleca. Probabil că l-a cerut cineva înaintea noastră” își răspundea ea singură în timp ce a ajuns lângă portieră exact când se deschidea. – Poftiți, doamnă! E liber! a invitat o șoferul cu vocea guturală ce i devenise cunoscută Amaliei. – Nu v-am găsit noaptea trecută, a punctat ea, curioasă să afle cauza, după ce s-a așezat comod pe canapeaua din spate și autoturismul a pornit de pe loc. – A venit cineva mai grăbit, înaintea dumneavoastră. Nu avem voie să facem discriminări. – Nu vă faceți probleme. Probabil am întârziat puțin cu soțul meu la plecare. Am zis doar așa, ca o părere de rău, s-a grăbit ea să elimine explicații de care chiar nu avea nevoie. Strada... , bloc... – Da, doamnă, nu am uitat unde mergeți, a întrerupt-o el imediat, destul de rece, privind-o pentru o clipă prin oglinda retrovizoare. Amalia privea absentă prin geamul ușor aburit. Din nou era ger afară. Ca în ultimele patru cinci nopți. Pe străzile necurățate bine, zăpada scârțâia puternic și neregulat sub cauciucuri, mai cu seamă în zonele cu denivelări. „Sunt câțiva ani de când n-am mai avut ierni așa bogate ca acuma. Anul ăsta, 2010, nu se va uita prea ușor. Zăpadă multă, ger, viscole, de toate avem. Scârțâie încălțămintea și cauciucurile precum a început și Puterea să scârțâie. Multe mai vorbesc oamenii la masă. Și par tare îngrijorați. Iar înjurăturile se țin lanț. Nu mai au teamă ca înainte. Îl înjură și pe președinte acum. Păi, de! De ce nu-l schimbă pe premier? Toți dau vina pe el, că n-ar fi competent. Hm! Parcă ceilalți ar fi? Nu am timp de televizor ca să ascult știrile, dar le aflu la restaurant. Acolo fac politică aproape toți clienții. Ha, Ha! Ce se înfurie unii oameni! Acum trei zile a venit să-i ia Poliția pe bărbații aceia. Ce prostie, să te iei la bătaie din cauza politicii! Nu cred că se băteau dacă nu se-mbătau. Erau oameni serioși, dar se întâmplă și la case mai mari! Am văzut odată la televizor, nu știu prin ce țară, că s-au bătut parlamentarii între ei. Mai mare râsul, zău așa! Parcă și pe la noi...” – Hei, domnule! Cred că ați greșit drumul, a exclamat Amalia contrariată, întrerupându-și pa dată gândurile. De ce ocoliți atât de mult? Acum am văzut că... – Stați liniștită doamnă! Am făcut un ocol... A fost un accident care a blocat... zona aia. Trebuia să ocolesc, i-a răspuns șoferul, destul de calm și suficient de convingător. Ea a înțeles, dar a început să privească pe fereastră mult mai atentă la traseu. După câteva minute s a convins că taxiul mergea în direcție greșită. Tocmai trecuse prin fața magazinului Cora, pe bulevardul Iuliu Maniu, apoi lăsase în urmă Complexul și Piața Gorjului. „Dacă făcea la stânga pe undeva pe aici, înțelegeam, dar văd că merge tot înainte. Ce naiba, un așa ocol nu se explică. Ce face tâmpitul ăsta?”, s-a întrebat Amalia și s-a adresat din nou șoferului, total nemulțumită și alarmată. – Domnule, ne îndepărtăm de cartierul meu. Dacă nu cunoașteți strada, vă rog să opriți! Am să... – Liniștiți-vă, doamnă! V-am spus ce s-a întâmplat. Facem stânga imediat și ne apropiem, a întrerupt-o el la fel de calm, dar cu pe un ton mai ridicat. „Al naiba nesimțit! Tot el face pe nervosul... După ce că are o voce de te-ngheață...bârrr! Și privirea e la fel de rece”, a exclamat Amalia când a simțit că este examinată și i-a văzut ochii în oglinda interioară de deasupra parbrizului. Începuse să se teamă, deși nu știa de ce. După câteva minute de mers, teama s-a transformat în panică. A fost convinsă că acel ocol este o minciună și mergeau în altă direcție, cu rea intenție. S-a uitat la ceasul micuț de la mână. În lumina aceea difuză a citit cu greu ora. Era 2,35. Bulevardul era aproape pustiu. Nu mai era mult până la autostrada spre Pitești. A pus mâinile pe spătarul scaunului din față și a țipat la șofer: – Oprește mașina, cobor! Ai auzit, oprește! Sun la Poliție dacă nu oprești, a amenințat ea când i-a văzut privirea tăioasă în oglindă. – Da, doamnă, opresc dacă asta dorești, dar mai ușor că patinează, a răspuns el privind-o la fiecare două secunde prin oglindă. Cu frână de motor, mașina s-a oprit după aproape o sută de metri, pe dreapta. El a rămas la volan ca înțepenit, examinând-o atent prin oglindă. Ea căuta înfrigurată prin poșetă. Mâinile îi tremurau de frică. A găsit telefonul, dar a renunțat. „Dacă-i dau banii, cred că se rezolvă așa”. – Cât mă costă până aici? El a privit spre aparatul de taxat fără să-l vadă, atent la șosea. Se apropia o mașină. Din spate nu se vedeau altele în mișcare. Nici țipenie de om pe șosea. După ce a trecut mașina ce o văzuse, a întors capul și s-a răsucit puțin către Amalia. A privit-o batjocoritor și i-a vorbit, amenințând-o: – N-am nevoie de banii tăi, cucoană! Oricum vor fi ai mei. Și ei și tu. Dacă ești cuminte, nu-ți fac nimic. – Domnule, vă rog foarte... – Taci în p...a mă-tii, târfulițo! Eu vorbesc, nu tu. Dă-mi geanta aia odată și stai cuminte. Te bag în portbagaj, altfel.. – Să crezi tu, dobitocule! Deschide! a țipat Amalia încercând zadarnic să deschidă portiera. A încercat cu cea din stânga. Niciun rezultat. Deschide dobitocule, nu auzi? Când s-a întors către el, odată cu întrebarea, a rămas încremenită. El rânjea diabolic și ochii parcă-i scăpărau în cap. În mână avea un cuțit cu lamă lungă pe care-l răsucea în fața ei. Printr-o mișcare fulgerătoare, a îndreptat lama către bărbie și a lovit-o puternic cu pumnul în frunte. Din ochii ei au țâșnit milioane de steluțe multicolore și a simțit greutatea unui munte prăvălit pe cap într-o fracțiune de secundă. A căzut moale pe banchetă, eliberând un icnet dureros din gura-i rămasă întredeschisă...