Chemarea destinului

– Eram liber în ziua aceea. După ce am lucrat numai tura de noapte timp de două săptămâni, șefii mi-au dat trei zile să-mi rezolv problemele de acasă. Dana nu a putut merge cu mine în comuna „M” la părinții mei. Avea probleme de rezolvat la magazin. Eu am lucrat la câmp cu tata. Am cules o parte din porumbii de la hotarul locului. Ca să dăm impresia că tot lotul este recoltat. Se fura mult de pe câmp. Altă soluție nu aveam. Chiar dacă nu era vremea lor. Peste vreo două săptămâni ar fi fost vremea culesului. Am terminat până să se lase seara. Pe drumul spre casă m-am întâlnit cu doi prieteni, foști colegi de liceu. Erau în vacanță. Studenți. M-au invitat la unul din ei, Florea Vizitiu. Era ziua lui și aștepta să vină trei colege de facultate. Cu mine se întregea grupul de patru perechi, pentru că mai era invitată o fată din comună și un băiat. Am mers acasă, m-am spălat și am plecat. Am petrecut până pe la ora unu, cel mult două noaptea. Am dansat și am cântat. Eu o cunoșteam din liceu pe fata din sat și pe încă una dintre ele. Am plecat împreună cu Mihaela Diaconu, fata din sat. Am mai stat de vorbă puțin. Ea era veselă. Poate băuse mai mult. Mi-a povestit despre ea și familia ei. Când să intrăm pe ulița ei, a zis să ne luăm rămas bun. Nu dorea să fiu văzut. Se gândea la mine că sunt însurat și nu a vrut să se ducă vorba. Ne-am sărutat pe obraz și eu am plecat spre casă. A doua zi, puțin după prânz, când am terminat treaba, eu am plecat cu microbuzul la mine acasă, în comuna „C”. Aveam și acolo de lucru, ca în orice gospodărie. Seara i-am povestit soției ce am făcut la părinți. I-am povestit și despre aniversarea la care am fost. Am considerat că e mai bine așa decât să audă de la alții. După ce ne-am culcat, pe la miezul nopții au năvălit mascații în curte și m-au somat să mă predau. M-au luat cu ei aproape dezbrăcat. La sediul Poliției am fost amprentat și am dat mai multe declarații. Am fost acuzat că am atacat-o pe fata aceea, Mihaela Diaconu. De asemenea, am fost acuzat că am violat-o și i-am provocat vătămări care i-au pus viața în pericol. A doua zi am fost arestat. Am înțeles de la avocat că un paznic de câmp a găsit-o dimineața într-un lan de porumb, la marginea satului, doar la 200 de metri de casă. Era bătută, mușcată rău și violată, în stare de inconștiență. Sufocată, dacă-mi amintesc. De fapt, mai târziu am aflat că a fost în comă. Din cercetări s-a ajuns la mine și am fost bănuit că eu sunt autorul. Eu am fost ultimul om care a fost cu ea în acea noapte. Degeaba au declarat părinții mei că am dormit acasă, după ora două sau trei noaptea. Degeaba au declarat că eram treaz și cu hainele curate. Am fost condamnat la patru ani și jumătate, cu drept de recurs. Norocul meu a fost că fata nu a murit. După vreo trei săptămâni și-a revenit. Când a început să vorbească, a povestit cum a fost atacată de un individ apărut brusc în fața ei. Era întuneric. I-a astupat gura și a lovit-o după ce s-a despărțit de mine, aproape de curtea ei. Nu i-a văzut fața, dar a declarat că era mai scund decât mine și că avea părul mare. Eu am purtat întotdeauna părul tuns scurt, după ce am terminat armata. La recurs ea a fost martorul meu. Probele de salivă și spermă nu s-au potrivit cu ale mele, dar asta nu s-a arătat în primă instanță. Am fost achitat. Partea proastă a fost că, în timpul ăsta, soția mea a fost convinsă că eu sunt autorul. A intentat divorț în primele zile după condamnarea mea. Supărată că o arată lumea cu degetul din cauza mea. Nu a putut suporta rușinea. A lichidat magazinul și a plecat la muncă în Italia. Nu știu acum unde este. Nu s-a mai întors în comună. Casa de acolo a trebuit să o părăsesc. Tatăl ei mă căuta să mă omoare. Așa m-a amenințat. I-am dat absolut tot ce a fost al Danei, soția mea. Până la urmă, a trebuit să plec. Toată lumea din comună mă considera criminal chiar și după ce s-a dovedit că nu am fost vinovat. Se vorbea că victima nu m-a recunoscut și că a retras plângerea contra unei sume mari de bani. Am pus casa în vânzare, trimițând vorbă socrilor că dacă o vând le voi da lor banii ca să-i rămână Danei. Ea a vrut să trecem casa pe numele meu, deși o primise zestre. Era a ei de drept. Oricum, eu tot nu mai puteam locui tot în comuna aia și am considerat că nu e drept și moral să iau eu banii pe casă. Era păcat de Dumnezeu să fac așa ceva. Se pot verifica aceste afirmații și toate câte le declar aici. Nici la mine în comună nu puteam să mă întorc. M-am certat cu tata rău de tot. Nu mă credea criminal, dar bănuia că am o legătură cu cele întâmplate. Și acolo unii oameni se uitau chiorâș la mine. Mie îmi era rușine că m-a lăsat nevasta. Nu puteam să mă întorc la părinți. Cu banii ce i-am strâns și cu banii pe care i-am împrumutat de la fratele meu am cumpărat o casă în comuna „B”. Nu stau întotdeauna acolo pentru că lucrez mult noaptea, ca să obțin un spor la salariu. Am închiriat o garsonieră în București, la adresa... De asemenea, declar pe proprie răspundere că mașina marca... număr de înmatriculare... am cumpărat-o cu bani împrumutați de la bancă și de la fratele meu. Am hârtii care dovedesc acest lucru. El mi-a adus-o din străinătate. Încă nu am achitat toți banii împrumutați. De vreo trei săptămâni nu am folosit-o. Din cauza banilor de dat pe combustibil și din cauza serviciului. Un coleg e bolnav și am lucrat ture duble. Am lăsat mașina în curte, sus pe culme, în fața casei. Acolo am crezut că este văzută și nu se poate întâmpla nimic rău. Am gard bun, înalt, de beton și fier, cu porți bune. Nu avea cum să intre cineva. În plus, șeful de post de acolo mă cunoștea. Că el a fost șef mulți ani în comuna „M” și i-am spus că las mașina acolo. Mi-a zis că se mai uită ei, polițiștii, pe acolo și să nu am nicio grijă. Menționez că am încuiat și porțile și mașina. Cheile au stat mereu la mine. Niciodată nu le-am dat la cineva și nimeni, în afară de mine, nu a condus mașina mea. – Atunci cine p...a mă-tii a condus o în noaptea aia, cretinule? Numai tu ai putut să o conduci, a țipat procurorul Dincă, ridicându-și trupul mătăhălos de pe scaun. Tocmai mă lăsasem impresionat de povestea ta, nenorocitule. Nu te mai iert! a hotărât el, cu voce tare în încăperea pustie pe care a început să o măsoare cu pași mărunți, nervos. O bătaie ușoară în ușă, urmată de apariția comisarului Grosu, în prag, l-a făcut să se oprească din mișcare. – Aveți nevoie de ceva, domnule procuror? Parcă am auzit că m-ați strigat. – Nu, adică, cred că da. Mai are ceva de adăugat la declarație, nenorocitul ăla? – Nu, nu are și nici avocat nu cere. I-am explicat că va avea din oficiu. E obligatoriu și trebuia să-i spunem că este dreptul lui să... – Păi da! E dreptul lui. Îi iei apărarea, domnule, de parcă a făcut bine pe pământul acesta, nu rele! Eu plec. Iau declarația să o introduc în dosar. Voi suna să comunic la ce oră să aduceți reținutul în instanță. – Cum spuneți, așa vom face. Nu aveți timp să-l ducem la spital? Mă gândeam că era bine să... – Gata, domnule comisar! Să nu mai aud nimic. Am destule probe ca să justific reținerea. Ajutați-i avocatul să facă recurs împotriva încheierii. „Asta ar mai lipsi! Cretinii ăștia chiar sunt în stare de așa ceva ca să-mi demonstreze că sunt tari... Ce specimene, domnule!” a zâmbit magistratul, ironic și fără să se ascundă, în timp ce-și ridica geanta voluminoasă și grea de parcă transporta pietre cu ea. Polițistul s-a uitat lung după el cum se rostogolește spre ușă și a rămas pe gânduri. „Chiar nu pot să-l înțeleg. I-a cășunat pe omul acela și refuză să ia în seamă o serie de elemente cât se poate de reale și logice. Dar, ce să mai zic, dacă a reușit să depună și dosarul fără declarația presupusului învinuit! Cu chestia asta infirmă total ce spun gurile rele. Acuma procurorul îl bagă pe vinovat pe ușă și polițistul încearcă să-l scoată! Dar, să ne vedem de ale noastre, că avem destule de rezolvat”. A scos din sertarele încuiate câteva dosare, și-a frecat palmele liniștit și a deschis unul din ele. Nu apucase să citească patru rânduri. Telefonul l-a întrerupt. – Alo!... Da, v-am recunoscut domnule comisar. Am onoarea să vă salut!... N-a ajuns curierul?... Păi da, vă înțeleg, dar nu uitați că ei au altă subordonare... Da, domnule comisar, sigur că da... Nu știu. Să vedem câte zile va hotărî judecătorul... Cum?... Desigur. La camera pentru corpuri delicte... Două pachete de țigări, sticle și borcane, ambalaje... Da, cu etichetă... În ambele comune. Investigații subtile, fără uniformă, domnule comisar... Sigur că da. Am un agent expert în chestii de astea... Am înțeles, da... Am onoarea, domnule comisar! „Oho! Are idei omul ăsta, nu glumă! Nu degeaba i se spune „profu” de câțiva ani buni, indiferent pe unde lucrează. Nu m-am gândit la așa ceva. Da, cred că reușim să descoperim o pistă bună. Dacă aflăm furnizorul, poate descoperim omul. Poate doar intermediarul, dar tot e ceva”, se bucura deja comisarul Grosu, imaginând câteva scene pline de surprize, în timp ce repunea dosarele la locul lor și încuia sertarele biroului. Apoi, a ieșit grăbit din încăpere. În camera de consiliu atmosfera a fost apăsătoare. Doamna judecător era furioasă. Traficul specific acelei ore a enervat-o și plecase de acasă puțin întoarsă pe dos din cauza atitudinii soțului. Pe de altă parte, a venit la judecătorie numai pentru această cerere și nu-i convenea să se lungească discuția târziu în noapte. Nu ea a dispus ziua și ora pentru soluționarea propunerii de arestare preventivă, dar era de serviciu la permanență și a vizitat-o în acea dimineață procurorul Marius Dincă pentru a prezenta dosarul. Au discutat foarte puțin despre caz. Veche cunoștință, procurorul a convins-o că va fi doar o formalitate pentru împlinirea prevederilor procedurale și nu a avut timp să răsfoiască paginile prinse în dosarul cu pricina. Femeie cu suficientă experiență practică în domeniu, fostă avocată, după cum spun unele persoane ce susțin că o cunosc, s-a prezentat la ora fixată în camera de consiliu și a ridicat nemulțumită din sprâncene observând că acolo se află doar o tânără grefieră pe care a luat-o puțin la rost, vorbindu-i și privind-o de sus, ca pe ultimul pălmaș al instituției: – De ce nu ai comunicat ora la care am dispus începerea ședinței? Poliția nu știe? Unde este învinuitul? Nici avocat nu văd. E pustiu! – Doamna judecător, îmi pare rău, știți foarte bine că am trimis la timp toate... – Și? De ce nu sunt aici? Nu ești în stare de nimic, fetițo! Cu privirile în podeaua prost întreținută și roșie în obraji, biata fată, pierdută toată în roba largă folosită zilnic de toți grefierii, căuta un răspuns pe care, oricum, nu avea curaj să-l formuleze. A salvat-o de la alte observații nefondate intrarea impetuoasă a unui bărbat volubil care și-a rostogolit trupul prin ușa larg deschisă. Purta pe reverele sacoului șifonat o mică listă de bucate. Cu gesturi teatrale a invitat înăuntru o doamnă tinerică și cu o atitudine cât se poate de indiferentă. – Poftiți, poftiți, stimată colega! Doamnă judecător, îmi cer scuze pentru cele zece minute de întârziere. Promit să fiu cât se poate de operativ, stimată doamnă judecător. – Bună ziua, domnule procuror! Nu este o problemă, vai de mine... Unde este presupusul vinovat și cine este domnișoara? – Domnișoara, bine zis, este avocata numită din oficiu, având în vedere că presupusul învinuit, precum îl numiți dumneavoastră, a considerat că nu este nevoie să și deranjeze avocatul... – Bine, vom vedea ce și cum, domnule procuror. Începem imediat dezbaterea cazului, după ce domnișoara grefier... – Deja am documentele domnișoarei avocat și primele date le-am înscris... – Nu te grăbi și așteaptă să menționezi ceea ce dezbatem și hotăram aici. Cu privirea rece și vizibil nemulțumită, judecătoarea s-a adresat avocatei, încercând să fie amabilă: – Domnișoară, dacă aveți susțineri de vreun fel, așteptați să le expuneți la momentul oportun. Nu-mi place să fiu întreruptă. Să intre învinuitul! Ședința a fost extrem de operativă. Judecătoarea, mult mai liniștită, dar plictisită, l-a întrebat pe Gabriel dacă își menține declarația existentă la dosar, dacă este vinovat și dacă regretă fapta. Nu a avut răbdare să-l asculte atunci când bietul om a dorit să explice că nu poate regreta o faptă al cărei autor nu este. Expresia „am fost de serviciu în noaptea aia” a trecut de la un perete la altul și de acolo în tavan, fără să fie auzită de judecătoare. Procurorul Dincă privea distrat spre fereastră, iar avocata își studia o agendă telefonică. Nici ei nu au auzit și, drept urmare, nu au intervenit. Doar grefiera care asigura permanența în serviciu a auzit. Ea studiase toate hârtiile din dosar, inclusiv pe cele întocmite de polițiști și avea cu totul o altă opinie. Nu a avut curajul să ridice vreo obiecție și nici procedura nu-i permitea s-o facă. Și-a amintit că judecătoarea a privit cu totală indiferență declarația învinuitului, adusă cu mare întârziere și i-a cerut să-i facă o scurtă prezentare a cazului. Nu a avut răbdare s-o asculte până la sfârșit, dar nici nu și-a făcut timp să studieze dosarul. S-a mulțumit cu puținul oferit de procuror și l-a luat de bun. Drept urmare, s-a pronunțat cu vocea ei rece, fără inflexiuni: „În baza art... din Codul de Procedură Penală... raportat la... se admite cererea de arestare preventivă a numitului... învinuit de comiterea... pentru o perioadă de 10 zile... Aveți dreptul, potrivit art. 146...”. Imediat după aceea, i-a reproșat grefierei, pe un ton destul de dur, că și-a permis să ceară lămuriri cu privire la fundamentarea încheierii și a completării mandatului de arestare preventivă. Apoi, calmându-se și amintindu-și că apărarea nu a avut nicio intervenție, s-a întors către avocata numită din oficiu. – Domnișoara avocată, dacă aveți, totuși, ceva de menționat, vă rog! – Eu nu am nimic de adăugat. Nu știam prea bine despre ce este vorba în acest caz. Îmi veți semna, vă rog, că am fost prezentă, sa-mi pot lua și eu banii. – Iată un exemplu de operativitate și vă felicit domnișoară! s-a întors procurorul Dincă spre ea, zâmbindu-i cu subînțeles. – Bine, declar ședința încheiată, la revedere! a rostit plină de importanță judecătoarea și a ieșit grăbită, sub privirile contradictorii ale celorlalte persoane din încăpere. Învinuitul, ținut strâns de doi polițiști, privea stupefiat și disperat, cum ies din sală cei care-i hotărâseră soarta fără să țină cont de dreptul său în a-și exprima opinia. * Seara târziu, după ce soarele trecuse linia orizontului lăsând cerul însângerat, Silvia își ștergea lacrimile înainte de a intra în salonul în care Iuliana o aștepta nerăbdătoare, cu nervii zdruncinați. Și-a aranjat părul și a încercat un zâmbet liniștitor în colțul gurii. Nu dorea să-i spună fetei toate cele discutate cu medicul legist și nici să-i dezvăluie gândurile ce o chinuiau pe ea și pe Tudor. Era hotărâtă să o protejeze prin toate formele posibile, să o țină departe de orice emoție ori supărare. A văzut-o de cum a deschis ușa și s-a îndreptat grăbită spre patul fetei pe care îmbrățișat-o în tăcere. A simțit toate privirile celor din salon cum le urmăreau toate gesturile, gata pregătite să le absoarbă cuvintele cu lăcomie pentru a-și astâmpăra curiozitate. Câteva minute în șir nu au vorbit nimic. Fata tremura în brațele mamei. Nu plângea. I-a șoptit, într-un târziu, să nu vorbească cu voce tare și să rămână lângă ea. S-o țină în brațe și atât. După ce s-au liniștit amândouă, Iuliana a început să vorbească încet, șoptind hotărâtă cuvintele, privindu-și mama în ochi. – Mamă, eu nu mai pot rămâne încă trei zile aici. Mă simt bine. Ia-mă acasă, mamă! Te rog mult! – Iulica mea dragă, a zis doctorul că aceste trei zile vor fi importante pentru... – Nu mai suport, mamă, înțelege-mă, te rog! Asistentele și infirmierele îmi zic „violata” când șușotesc între ele și râd de mine. Mă simt groaznic. Sunt o individă fără nume. Sunt „violata” și atât! Au venit unele bolnave din alte saloane să mă vadă. M-au întrebat dacă mi-a plăcut, mamă. Asta m-au întrebat femeile alea nesimțite. Nu mai suport! – Dar, fata mamei, nu este toată lumea așa. Și dacă domnu’ doctor a zis că... – Nu e mamă așa toată lumea. Multe mă compătimesc și-l blestemă pe făptaș. Dar e o atmosferă apăsătoare. Noaptea e macabră, mamă. Acasă pot urma foarte bine tratamentul, fără alte obligații. Acasă știu că mă întremez ca lumea, mamă, nu aici. Și nici matale nu mai stai cu grijă pe drumuri. – Dar ce obligații pot fi aici, Iulica dragă? Ce vorbă e asta pe tine? – Mamă, cere să mă externeze. Pentru un pahar cu apă a trebuit să dau o hârtie de un leu și asistentele îmi fac injecția în doru’ lelii. Puțin le pasă de mine dacă nu le dau ceva. Uită că exist aici. Înnebunesc de tot, mamă, dacă mai stau aici trei zile, înțelege-mă! – Bine, fata mamii, o să vorbesc cu doctoru’. O să-l rog, dar să știi. Facem cum zice el, că el hotărăște până la urmă. Te rog să te liniștești. Am promis că voi vorbi, da? – Da mamă, te cred. Ce se mai aude despre omul acela? Nu-mi spui nimic? A întrebat Iuliana pe neașteptate, privind-o în ochi, deși era evident cât de jenată se simțea. Silvia s-a codit să răspundă. Întrebarea a prins-o nepregătită. Nu știa dacă e bine să vorbească despre acest lucru sau ba. La insistențele copilei, a vorbit rar, șoptit, aproape de urechea fetei...