Chemarea destinului

După atâtea încercări în a-și redobândi pământul și după două înmormântări costisitoare, Vasile a constatat că ajunsese la fundul pungii. Cu toate strădaniile lui, nu a reușit să lucreze toate suprafețele de teren obținute. A fost nevoit să se înscrie, cu o parte din tot ce avea, în asociație. Nu lua mare lucru de acolo pentru că trebuia să achite lucrările agricole, iar bani să plătească nu mai avea. Regreta multe, dar se încrâncena să nu se plângă și să nu ceară părerea ori sprijinul nimănui. Vorbea puțin și în casă, cu ai lui. Devenise ursuz și relația cu copiii se deteriorase. Regreta amarnic că-l convinsese pe Gabriel să nu meargă la facultate, orbit de o perspectivă care-l adusese în pragul sărăciei. A plâns pe ascuns atunci când a venit ordinul de încorporare. Plutonierul Marin Viorel nu a mai putut interveni... – Nea Vasile, sincer, îmi pare rău că nu te mai pot ajuta. Nu că n ai mai putea da ceva, dar nu mai am cum. Nu mai am pile, omule! Au înlocuit șefii de la Comisariat. Au adus cadre noi. – Și ăștia nu pot trece cu vederea, nu pot aranja și ei... – Ei aplică legea... Nu cunosc pe nimeni. Eh, până simt și ei gustul! Ce, crezi, că s-au născut incoruptibili cum zic ăi mari de la București? – Până simt ei gustul, amarul din mine o să mă omoare. Deci, va pleca. Nu sunt șanse. ”Ce prost am fost că nu l-am dat la facultate imediat după liceu! Uite, mai avea un an și era inginer. Mă mir cum de se mai uită fata aia la el. Ea o fi la facultate? Despre asta nu l-am întrebat. A avut dreptate și cu pământurile. Nu l-am înțeles, ori nu l-am crezut. Bun băiat am. Eu sunt vinovat că i-am stricat viitorul. Să fie asta soarta lui? I-am schimbat-o eu, Doamne? Iartă-mă, dacă asta am făcut, și lasă-l pe el să-și împlinească ce-i este scris!” Gabriel a executat stagiul militar într-o unitate ce aparținea Ministerului de Interne. A învățat multe lucruri bune acolo, iar programul de instrucție specifică l-a fortificat, i-a dat multă forță și vioiciune. Singurul aspect care-l supăra era felul câinos pe care unii ofițeri și subofițeri îl aveau față de militarii în termen. Proveneau din fostele trupe de securitate și se comportau potrivit vechii mentalități. Erau duri și lacomi. Înjoseau militarul prin vocabular și gestică, prin ordine și dispoziții ce depășeau sensul și rațiunea prevederilor regulamentare în vigoare. Învoirile, fie ele și de două sau trei ore, se obțineau greu, numai contra unor sume de bani ori a unor câștiguri materiale. Þigările și băutura erau pe primul loc. Mai apoi a venit rândul cafelei, a pieselor de mașină, a telefoanelor mobile și a unor aparate electrocasnice. Pedepsele înjositoare, neînscrise în regulamentele militare, erau la ordinea zilei. Pe de altă parte, porțiile de mâncare erau mult diminuate. Multe afaceri se presupune că se făceau la blocul alimentar. Și nu de militarii în termen, ci de cadre. Gabriel vedea multe. Gândea mult și tăcea și mai mult. Spre binele lui. A fost pedepsit disciplinar de câteva ori, fără să fie vinovat. Dar, nici un militar nu-și termina stagiul fără astfel de pedepse. Nu a solicitat permisii sau învoiri, chiar dacă ar fi dorit mult să plece într-o duminică s-o întâlnească pe Dana. Venea ea la unitate, duminica, în fiecare lună. Și au socotit că este suficient. În rest, se mulțumea cu faptul că vedea orașul zilnic, vedea forfota oamenilor, magazinele și mașinile de lux ce se înmulțeau de la o lună la alta. Misiunile permanente au fost pentru el perioada cea mai ușoară din tot stagiul efectuat ca militar în termen. De perioada de instrucție de la început nici nu vrea să-și amintească. Cât timp Gabriel era cătană, Gavrilă a devenit mâna dreaptă a lui Vasile. A intrat cu greu la liceul agricol, mai mult prin intervențiile șefului de post decât prin pregătirea sa pentru examenul de admitere. În scurt timp a devenit cunoscut. Cel mai slab la învățătură și cel mai indisciplinat! Era cuminte doar când tatăl său era pe aproape, când lucra la câmp ori în grădină, sub supravegherea lui. La sfârșitul anului, cu toate eforturile profesorilor la care bietul Vasile apelase cu vorba ori cu găina sau damigeana, fiul său înregistra corigențe la jumătate din materii. Era cât se poate de evident că nu poate face față mai departe. În familie au avut loc discuții serioase, certuri și planuri diverse. Gavrilă era impasibil. Nu știa să zică decât „da, tată, așa fac” și „da, mamă, eu fac ce ziceți voi”! Au hotărât să-l înscrie la Școala profesională auto din Pitești. – Ce să-i facem, femeie? Acolo o fi mai puțină carte. Meseria s-o prinde mai ușor de el. Că, uite, nu seamănă deloc ca ăl mare. – Da, omule, dar nu mai avem bani ca să-l ținem la școală. Trebuie să plătim căminu’ și... – O să vindem o bucată de pământ, Ioană. Din acela unde se fac cărămizi și chirpici, că nu ne-au primit cu el în asociație, a găsit Vasile soluția, deși nu se gândise până în acel moment să renunțe la pământ. – Păi, ce să zic și eu, omule. Acolo am putea face noi cărămidă să o vindem. Nu vezi că merge treaba acum? a zis Ioana cu o jumătate de voce. Se caută, că... – Io să fac cărămizi? Te ai prostit de tot, femeie! Ce am fost eu la viața mea și ce vrei tu să ajung acum! Cărămizaru’ satului! Ha, ha, ha! Vindem de lângă terenu’ acela, că și așa nu-i bun de nimic. Curg șuvoaiele, cu lut cu tot, când vine toamna. În toamna anului 1994, până să se prezinte la școală, Gavrilă a avut, absolut întâmplător, prima sa aventură cu o femeie. Împlinise de curând 16 ani. Ziua era pe sfârșite și o parte din rândurile de porumb, lungi de vreo câteva sute de metri, erau deja recoltate. Odată ajunși la capătul tarlalei, oamenii terminau lucrul, își luau bocceluțele și plecau acasă. Vasile l-a trimis pe Gavrilă la loturile cu floarea soarelui. – Ia sacul acela de acolo, i-a arătat el cu degetul. Mergi de culege frunze. Să fie mai verzi ca să mănânce orătăniile alea. Să-l umpli, că frunzele sunt ușoare și vii acasă. Oi merge pe urmă să-ți întâlnești prietenii. – Da tată, le aleg eu pe ălea bune. Mă lași să merg la discotecă pe urmă? N-am fost niciodată. A făcut-o unul, zis „patronu’” unde a fost căminu’ cultural. Să văd și eu cum e acolo, știi... – Am zis odată. Aduci frunzele și pleci unde vrei, băiatule. Gavrilă a plecat bucuros, trăgând sacul după el prin țărâna adunată în timp la marginea mejdinei, cale de câteva sute de pași. Era pustiu. Nici țipenie de om în jur. În timp ce culegea frunze a auzit o voce de femeie care fredona „Mărie și Mărioară”. S-a apropiat tiptil să o vadă. Cânta frumos. Dar mai frumoasă era ea, aplecată, cu sânii apăsând amenințător în bluza subțire și cu fusta ridicată într-o parte și prinsă cu poalele la brâu. Băiatul a rămas cu privirile ațintite pe pulpele puternice și frumose, bronzate și dezgolite până sus, uitând să mai clipească. Nu mai văzuse așa picioare de femeie și nici sâni legănându-se sălbatic la fiecare ridicare și coborâre a trupului. A rămas încremenit când femeia, simțind că este privită, a întors brusc capul și l-a descoperit cu privirea. S-a oprit din cântat și s-a apropiat încet de el adresându-i-se cu o voce familiară. – Ce bine că ai venit și tu după frunze. Îmi era urât de una singură, că uite, soarele pleacă la culcare. Cum te cheamă pe tine, flăcăule? l-a întrebat când a ajuns la un pas de el și l-a privit zâmbindu-i provocator. – Pe mine... pe mine mă cheamă Gavrilă. Gavrilă a lu’ Breazu, a răspuns el rușinat, cu vocea tremurândă și cu ochii pironiți pe sânii ce-și arătau farmecul și prospețimea prin decolteul bluzei largi. Atunci și-a adus aminte cine este femeia. O văzuse de câteva ori pe la câmp și știa de la băieții mai mari că e nemăritată, că are aproape 25 de ani și că-i plac bărbații. – Aha! Tu ești ăl mic al lu’ nea Vasile. Hai frumosule! Hai să culegem, că ne apucă noaptea în câmp! l-a îndemnat ea și l-a luat de mână. De ce te uiți așa la mine? N-ai mai văzut piept de femeie? – Păi, am mai văzut, dar... nu știu... – Aha, hoțomanule! Ai mai văzut, dar nu de aproape. Hai, vino și uită-te! l-a îndemnat ea trăgându-l de mână și apropiindu-l de trupul ei. Pune mâna, că nu te mănâncă! i-a zis ea râzând și, imediat, a aruncat traista din cealaltă mână pentru a-și trage bluza mai jos, dezvelindu-și complet sânii. Gavrilă a rămas cu ochii holbați la mameloanele proeminente și catifelate, aproape maronii, în comparație cu pielea albă din jurul lor. Pentru moment, când palma ei a ridicat ușor sânii spre el, i s-a părut că-l împung. A ridicat mâna instinctiv și ea i-a prins-o și a apăsat-o pe piept râzând ștrengărește. – Hai, flăcăule, că nu te mănâncă! Poți să iei o țâță-n mână ca să te convingi. Așa, vezi? Pune gura s-o guști, că ești bărbat! l-a îndemnat ea imediat și i-a prins ceafa cu mâna ce-l ținuse pe el de braț și i-a apăsat gura, prefăcându-se că țipă. Au! Hai, da’ să nu mă muști tare, că mă doare, da? Pun pariu că nu te-ai întins cu o femeie. Este așa sau ba? – Păi... ce să zic... Eu nu... – Aha! Te am înțeles... Stai jos ici să-ți povestesc eu. Hai, vrei? – Păi... aș vrea... Dar eu... Femeia s-a așezat pe sacul lui de frunze după ce l-a potrivit pe pământul înălțat la săpatul plantelor și l-a tras peste ea, prinzându-l în brațe. A început să-l sărute pe gură și să-l pipăie cu mâinile peste tot, oprindu-se la pantaloni. I-a desfăcut cu îndemânare cureaua, din ce în ce mai grăbită, după care i-a tras până la genunchi. El era ca un robot. Făcea întocmai ce i se spunea. I-a cerut să o sărute peste tot, de la gât în jos și el s-a conformat. I-a plăcut mult pe sâni și gura i s-a umezit peste măsură când a prins, pe rând, sfârcurile. Ea i-a împins capul și gura lui a pornit în jos, din ce în ce mai în jos, a trecut de mijlocul peste care se înfășurase fusta ridicată, până a dat de părul cârlionțat ce mirosea a transpirație și trup de femeie. Simțea că moare de rușine, dar curiozitatea și dorința pe care a început să o simtă pe măsură ce fierbințeala ei îl pătrundea, a învins și l-a relaxat total. A vrut să vadă cum este acolo, dar nu i-a dat timp. I-a apăsat capul mai jos și, când a simțit în gură cum carnea ei fierbe și mustește, l-a tras peste ea cu putere și i-a scos penisul din izmene, introducându-l cu grabă. El s-a descărcat instantaneu, după câteva mișcări de du-te- vino, condus de mâinile ei puternice, în timp ce strângea cu putere umerii rotunzi ai femeii și frământa în neștire un mamelon între buze. Ea a icnit puternic și a încercat să-l păstreze în mișcare, apăsându-l ritmic în timp ce-și mișca bazinul cu repeziciune. A continuat așa, nescăpându-l, frecându-se tot mai strâns, în timp ce-și înfipsese degetele în fesele lui, strângându-l cu putere până a început să țipe înfundat, gâfâind. Apoi, a rămas în acea poziție preț de câteva secunde lungi, respirând sacadat, în timp ce el o privea năuc, neștiind ce să facă. – Dă-te jos, prostule! i-a strigat ea după ce și-a liniștit respirația. Þi-ai dat drumu’ repede, nătăflețule! Ce, nu puteai să te mai miști puțin și tu? – Ba... eu, nu știu... că m-a luat așa... – Te-a luat gaia repede, nu? Nu așa se face, prostule! Trebuie să aștepți să termine femeia. Hai, valea! La frunze, prostănacule! Dacă aud că povestești cuiva ceva, te bat măr, auzi tu? l-a repezit ea, ridicându-se și trăgându-și fusta în jos. Și te fac de râs în tot satul că nu ești bun de nimic. E clar? – Da, a doua oară nu mai... – A doua oară n-o mai pupi tu la mine. Nu-mi faci față, nătăflețule! Caută-ți alta, pe măsura ta! i-a răspuns femeia râzând în hohote în timp ce-și căuta traista. L-a lăsat acolo, încremenit și speriat la auzul vorbelor ei. Când și-a revenit, Gavrilă s-a repezit mânios la primele tulpini de floarea soarelui și a jumulit toate frunzele de pe ele, înghesuindu-le în sac. „Te prind eu pe tine altădată! Þi-arăt eu ție cine este prost, f...i curu’ mă-tii! Dacă nu te-oi sătura eu, să nu-mi zici pe nume. Și mai dă-le dracu’ de păsări! Le ajunge atâta, că s-a lăsat întunericu’ de tot. Nici nu se mai vede cărarea spre casă”, s-a răcorit Gavrilă și a plecat cu sacul umplut doar pe jumătate. A ajuns acasă obosit și supărat. A scăpat de câteva de la taică-său numai la intervenția Ioanei. – Lasă, mă’ Vasile, că păsările s-au culcat. Mâine le-oi da eu și altele să se sature. E și el obosit după atâta muncă și drumu-i lung. Hai să mănânci băiatule, că noi am mâncat. Prea ai întârziat mult. – M-am întâlnit cu băieții... și... și am mai vorbit... și... mă așteaptă, mamă, i-a răspuns Gavrilă mamei care era nedumerită și-i arunca pe ascuns priviri mânioase. – Aha! Acolo nu mai este obosit băiatu’ mamii! Da! Să mergi de acu, că am promis să te las, băiete. Să mănânci mai întâi. Să ai putere să dansezi, a ținut Vasile să adauge, zâmbind pe ascuns spre femeia lui, cu subînțeles. Gavrilă s-a spălat, după cum îi era obiceiul, a mâncat în grabă, și-a tras pe el blugii primiți cadou de la Gabriel cu un an în urmă și a fugit la întâlnirea cu Petre și George, prietenii lui din școala generală. La discotecă, întunericul și muzica dată la maxim l-au dezorientat. Privea în jur, înceercând să înțeleagă unde se află. Dj-ul, după modul în care vorbea, părea începător. N-avea bani, dar a plătit George pentru toți. El era băiat de funcționar public, cu salariu bun pe acea vreme, iar mama sa lucra la brutărie. Nu știau să danseze și se uitau cu jind la mișcarea adolescenților și tinerilor de acolo. „Hai bă să dansăm și noi!” l-a îndemnat Petre după un timp. „Hai, că toți se bâțâie! Nu știu nici ăia să danseze, dar dau din mâini și din picioare. Nu ne vede nimeni.”. Și au mers toți trei, hotărâți, unde era înghesuiala mai mare. După câteva mișcări, Gabriel a văzut-o pe Floarea, femeia din lanul de floarea soarelui. Îmbrăcată frumos, cu o fustă de piele scurtă și un decolteu care lăsa să i se vadă sânii bogați, fata își unduia șoldurile, provocator, în fața unui tânăr bine făcut și cu aere de vedetă. A încremenit când privirea ei s-a oprit asupra lui și i-a zâmbit batjocoritor. După câteva clipe, și-a plecat privirea spre podea, încruntat și, fără să spună nimic prietenilor săi, a ieșit din sală, precipitat, lovindu-se de cuplurile de dansatori care, oricum, nu i-au dat nicio atenție. * Atent și conștiincios în toate activitățile, Gabriel a terminat serviciul militar cu gradul de „caporal”. Era mândru de tresele purtate, deși nu-i plăcea uniforma de jandarm. Gradul i-a prins bine în viață, pentru că, după ce s-a însurat cu Daniela, a fost selecționat de șeful postului de poliție să urmeze cursurile unei școli nou înființate de jandarmi. Atâta doar că în cartea vieții lui nu a stat scris să lucreze în această profesie. Cu ani în urmă, atât Vasile cât și Filip Munteanu, socrul lui Gabriel, au avut câte ceva de împărțit cu oamenii legii. Făceau alergie numai când auzeau de ei. Chiar dacă printre aceștia erau și oameni de treabă, cinstiți și modești, ei îi băgau în aceeași oală și se împotriveau oricărei apropieri de instituțiile în cauză. Bietul Gabriel, care încerca doar să-și facă un viitor, fără să iubească ori să fie atras de acea meserie, ascultând mai mult de sfaturile proaspetei soții, a renunțat. A acceptat să se ocupe de aprovizionarea și organizarea magazinului alimentar din comuna C... Magazinul era patronat de Dana, ajutată de tatăl lui Gabriel cât timp acesta a fost în armată. Se afla în casa pe care Dana o primise ca zestre de la părinții ei. Afacerea mergea ca pe roate. Aveau profit anual mai mult decât se așteptau și, treptat, au început să uite de visele pe care le aveau în adolescență și pe care nu au reușit să le împlinească. Gabriel mergea destul de des în capitală și în alte orașe și cunoștea bine pulsul vieții de acolo, dar și din satele ce țineau de comună și din care, destul de des, veneau săteni la cumpărături. Știa ce se cere și reușea o bună aprovizionare, în funcție de fiecare anotimp. Își făcea timp să meargă în vizită la părinți, împreună cu nevasta, să le mai dea o mână de ajutor, chiar dacă aceștia nu apelau niciodată la ei. Nu depășiseră supărarea provocată de faptul că fiul lor a acceptat să meargă după nevastă și nu a pus piciorul în prag să o aducă în comuna lor. Vasile începuse să toarne beton la temelia viitoarei case a tinerilor, încă de pe vremea când băiatul se afla în armată, pe pământul de lângă școala generală la care spera ca Dana să vină, cândva, învățătoare. După anii 1997-1998, ceva s-a schimbat. Mecanismul cunoscut nu a mai funcționat normal. Apăruseră mai multe magazine și concurența era dură. Nu ținea cont nici de legi și nici de bunul simț. Apoi, schimbarea guvernelor și trecerea puterii locale de la o culoare politică la alta, au generat schimbări majore în mentalitatea și conduita oamenilor. S-au născut rivalități și conflicte. Au apărut presiuni cu privire la susținerea materială a unor persoane publice. Refuzul ducea de la sine la suspendarea ori anularea autorizației de funcționare. Colac peste pupăză, furturile, prin acte ori direct din mărfuri, au lăsat goluri greu de acoperit. Zecile de controale, de la garda financiară, poliția sanitară, pompieri, poliția economică și până la altele mai mult ori mai puțin cunoscute, se lăsau cu amenzi usturătoare. La toate astea se adăugau și impozitele mărite, prețurile crescute peste noapte și scăderea permanentă a puterii de cumpărare. Oamenii deveneau din ce în ce mai săraci. Trăiau mai bine cei care aveau în străinătate câte un membru al familiei care, muncind acolo, câștiga bine și îi ajuta pe cei de acasă. Și s-au înmulțit aceștia, în timp. Au apărut case noi, mari și spațioase, s-au ridicat câteva vile împrejmuite cu gard de beton după care se tolăneau buldogi și alte rase de câini mari și răi, au apărut autoturisme străine, elegante și scumpe, care treceau în mare viteză pe ulița principală, lăsând în urmă frânturi de manele din boxele deschise la maxim. Magazinele erau ticsite de mărfuri diverse, de la dulciuri pentru copii până la centrale termice de apartament, de la articole de îmbrăcăminte second hand până la aparatură electronică de ultimă generație. Din nefericire, cumpărătorii se împuținau pe zi ce trece. O așa stare de fapt, l-a determinat pe Gabriel să hotărască a-și căuta un loc de muncă stabil, cu salariu constant și cu carte de muncă. „Nu vezi tu, draga mea, că se prostește treaba? Aproape peste tot se lucrează la negru. Până și noi am ținut fata aia tot așa până mai ieri. Fără carte de muncă cum mai poți spera mâine-poimâine la o pensie? Trebuie să ne gândim și mai departe. Că vom avea copii de crescut, nu? Ce zici, Dănuța?” Dănuța tăcea. Era conștientă că soțul ei are dreptate, dar știa prea bine că, cel puțin pe plan local, nu va găsi de lucru. Nu-i convenea ca el să plece, să lucreze la oraș, dar a acceptat până la urmă. Gabriel a ales capitala. Era cel mai aproape oraș și oferea mai multe posibilități. Aproape două săptămâni a căutat de lucru. A citit toate anunțurile din ziare și a dat interviuri în multe locuri. Lipsa calificării și a vechimii în muncă îi blocau toate ușile. Descurajat și dezorientat, a hotărât să se întoarcă acasă. Avea în gând să se apuce de agricultură, să încerce a obține un post de tractorist la una din asociațiile înființate în C... ca să rămână cu Dana, să o poată ajuta la magazinul care nu prea mai oferea beneficii de o bună bucată de vreme. Întâmplarea a făcut să întâlnească un fost coleg de liceu care i-a deschis o neașteptată perspectivă. – Nu am reușit nici eu mare lucru. La facultate de stat nu am putut intra. Îmi mai trebuiau câteva sutimi. La cele particulare, regret, taxele se măresc în fiecare an și ai mei nu au cum să le plătească. M-am angajat aici. Am carte de muncă, echipament gratuit de moment și după doi ani m-am înscris și la facultate. La Sociologie și asistență socială. Sunt în ultimul an, i-a povestit acesta, pe scurt. – Bine, bine, dar cum se procedează? a întrebat Gabriel interesat pe dată. Examen sau pile? – Niciuna din astea două. Dacă ai armata făcută și au ei locuri libere, te angajează. La început te bagă mai mult noaptea, să capeți experiență, zic ei. Dacă văd că ești serios te bagă și la specializare, la școală. – La școală? Ce școală? Și aia cu taxe ca la facultate? s-a precipitat el înciudat. – Nu amice! O școală de trei luni la care poți veni și în timpul serviciului. Aranjează ei turele să nu cazi de serviciu când ai ore. Plătești lunar, câteva luni. Opresc ei din salariu în rate. E ca lumea, ascultă ce-ți spun eu! A doua zi, fără să mai consulte nevasta ori părinții, Gabriel a semnat deja contractul de angajare. I-a fost de mare folos executarea serviciului militar la trupele de jandarmi. Avea suficiente cunoștințe teoretice și practice necesare în activitatea de agent pază și ordine. A avut multă înțelegere din partea conducerii firmei, dispusă să-i ofere trei zile pentru a merge acasă să-și rezolve problemele și după aceea să se prezinte pentru a-și lua postul în primire. După ce a strâmbat puțin din nas și a lăsat câteva lacrimi să-i sublinieze nemulțumirea, Dana a fost de acord. I-a pus condiția ca după un an, cel mult doi, să intre la facultate, așa cum a procedat colegul lui. Vasile a făcut puțin scandal, nemulțumit de hotărârea băiatului. El era și așa supărat că a plecat de acasă și nu face față să lucreze tot pământul doar cu familia. – Adică... ești un fel de paznic, f...i mama mă-sii de treabă! Asta ai ajuns. Paznic la privatizați! Că n-aveam destul pământ care să ne asigure un trai decent... Nu te-ai făcut jandarm, dar te faci paznic. Adică, „să trăiți”, „am înțeles”, cu ploconeli la un amărât de patron, nu? Și școala aia, ai timp s-o faci sau aștepți să te dea prostu’ ăla de patron afară? – Am tot timpul din lume, tată. Este sigură treaba asta pentru că este în interesul conducerii firmei să aibă oameni pregătiți în domeniu. În plus, după un an cu salariu, am bani să merg și la facultate. – Când te-oi vedea tu cu bani, uiți de asta, că așa se... – Ba de loc, tată? Iartă-mă că-ți amintesc, dar nu am avut salariu de tractorist? Mi-am bătut joc de bani? Nu am câștigat la magazinul Danei aproape mereu? Am aruncat banii pe fereastră? l-a întrerupt Gabriel destul de iritat și nemulțumit de lipsa de înțelegere a tatălui său. – Eu nu zic că nu, dar ce? Tu mă tragi acu’ pe mine la răspundere, băiete? Iote-te la el cum s-a obrăznicit, Ioană! – Nu s-a obrăznicit, măi omule! Băiatul a fost mereu cuminte. Þi-a amintit că nu și-a bătut joc de bani. Aia ți-a spus. E și el însurat, lasă-l în pace să ia hotărâri cu muierea lui, nu cu tine, că este... – Aha! Þi-a intrat și ție democrația-n cap, muiere! s-a răstit el la biata femeie care a băgat ochii în pământ, deși fierbea de supărare. – Da, mi-a intrat, află! Are familia lui acum, nu înțelegi asta? Și nu moare de foame acolo, la ei... – Vă rog frumos, a intervenit Gabriel, vă rog să nu vă certați din cauza mea, tată. – Nu ne certăm, băiete, facem și noi schimb de opinii, cum se spune la televizor! Io știu ce să mai zic? Dacă tu ai chibzuit că este bine, du-te acolo! Urmează-ți drumu’ tău, băiete, și Dumnezeu să te binecuvânteze!... Când ai timp, să mai treci pe la noi. Să vii și cu muierea, să n-o înstrăinezi de noi, a încuviințat Vasile, trist, gol pe dinăuntru, făcând semnul crucii pe fruntea băiatului. – Da, tată, am să vin! Să-l văd și pe Gavrilă. Să-i mai dai și lui voie să vină pe la noi. Și veniți și voi într-o duminică. Doar nu munciți acum și duminica... A plecat mulțumit. Avea conștiința curată. Încuviințarea părinților era foarte importantă pentru el. Hotărârea sa era luată, angajarea era reală, nu mai putea da înapoi și nici nu avea în vedere acest aspect, dar a simțit nevoia să le spună, să le ceară sfatul și, mai ales, să-i lase liniștiți cu privire la viitorul său, la viața sa.