Chemarea destinului

A trecut prin toată casa cu pași mărunți și înceți, să nu facă zgomot, ca să vadă dacă este totul în ordine. Bătrânii adormiseră cu ușa deschisă pe când încercau să tragă cu urechea la ce se discută în camera a bună. A închis-o și a trecut mai departe. Gavrilă meșterea ceva cu un briceag. Așchiile tăiate mărunt din câteva ramuri groase căzuseră pe masă nemulțumind-o pe Ioana. – Copil rău ce ești, treci la culcare, nesimțitule! Nu trece zi fără să mă superi cu ceva. Asta-i cocină, sau dormitor? Nu poți păstra curățenia orice ți-aș spune eu, se descărca Ioana în timp ce aduna cu repeziciune resturile lemnoase împrăștiate prin toată încăperea. – Ce vrei, domne, ce ți-am făcut eu? Da’ ce, n-am voie să mă joc? Meșteream ceva, ce știi matale! i-a răspuns băiatul, destul de obraznic și nepăsător, în timp ce-și ascundea briceagul în buzunar și se strâmba pe la spatele mamei. – Asta nu-i oră de joacă, băiete! Și nu în casă se face o treabă ca asta. E clar? Nu faci tu curățenie. Și nu ridica vocea la mine că iei și vreo două pe cocoașă! – Ce vorbești, domne! Te spun lu’ tata, să vezi matale. – Fir-ai tu să fii de nesimțit cu tac’tu cu tot, să vezi bătaie ce-ți dau eu ție acușica! și-a îndreptat Ioana trupul din mijloc și a ridicat mâinile pline de surcele spre el a amenințare. Ai tăcut? l-a întrebat apoi, văzând figura speriată a copilului descurajat de gestul ei neașteptat. Ai mâncat? Spală-te și culcă-te! l-a îndemnat ea văzând mișcarea înceată a capului în sens afirmativ, după care a ieșit mânioasă și a dus surcelele la bucătărie. Și-a făcut de lucru cu câteva vase nespălate și cu masa plină de resturi de mâncare, a pus apă la fiert într-o oală și a căzut pe gânduri. „Nu știu ce m-oi face eu cu băiatu’ ăsta, ăl mic, Doamne! Că e tare îndărătnic în toate și neascultător. Și dacă-i povestesc bărbatului toate ce le face, se supără și poate-l bate. Nici așa nu aș vrea. Vasile e om bun, dar își iese din fire repede. Se mânie rău. Pe urmă-i pare rău, dar la ce folos? Și cu cel mare, să ne ajuți Doamne să scape de armată. Poate s o însura și el aici și o rămâne cu noi. Că e singura mea alinare în vremurile astea și cele care or veni”. Odată depănate aceste gânduri și altele care-i treceau neobosite prin minte, Ioana și-a suflecat mânecile și a început să spele vasele în oala cu apă caldă. Ar fi vrut să treacă în camera în care se aflau bărbații și din care uneori se auzeau cuvinte răzlețe, tot mai greu de înțeles din cauza împleticirii limbilor, mai cu seamă a șefului de post. Era prea puțin curioasă din fire, dar o interesa dacă milițianul poate aranja în mod sigur amânarea executării serviciului militar pentru Gabriel. Știa că toți flăcăii au obligația asta și era de acord că „armata îi face bărbați”, așa cum l-a cunoscut pe Vasile, când ea avea doar 16 ani și s-a îndrăgostit de el, în taină, nebunește. Atâta doar că era vorba de fiul ei acum, nu de băieții altora. Îi părea rău că va trebui să plece și multă milă o cuprindea. Ea îl vedea pe Gabriel tot copil și făcea orice să-l protejeze, să-l apere și să-l ajute în toate și în tot, fără să dea impresia că îl cocoloșește. Nici nu avea acest gând. Îl dorea bărbat puternic și independent, pe picioarele sale, dar cât mai aproape de ea. Iar băiatul crescuse viguros și se descurca destul de bine în toate treburile, vorbea frumos și cumpătat despre tot ce se putea discuta în casă și o uimea cu câte știa el despre lume și viață în general. Îi prinsese bine că a făcut liceul la București. Acolo a cunoscut parcă altfel lumea. O lume cu alt orizont, cu alte preocupări și cu altă cultură. Iar prietenia cu Dana, transformată curând într-o frumoasă idilă, l-a determinat să studieze mult și atent, să se cizeleze și să-și creioneze un anumit viitor. Viitorul lui Gabriel părea că va fi croit după cum discutase cu tatăl său, cândva, la câmp. La jumătatea lui octombrie, când Dana era deja plecată la liceu în București, Gabriel a începu munca la IAS. Era angajat cu forme în toată regula, ca tractorist. Arăturile de toamnă erau în toi. Nu-i rămânea timp de citit. „Vine iarna curând. Atunci voi avea timp suficient. Dacă am scăpat de armată anul acesta, la anul trebuie să intru neapărat la facultate. Altfel, mă înhață și spun adio planurilor făcute cu Dana”. Pe Gavrilă îl întâlnea doar seara târziu, când venea de la muncă. Nici duminica nu avea zi liberă. În sinea sa era mulțumit. Nu-l mai sâcâia mezinul familiei cu întrebările lui fără rost și cu prostiile pe care le făcea cu regularitate. Mai nou, începuse să se bată cu băieții la școală și să tragă fetele de păr. Fără un motiv anume. La nici două luni de când începuse școala, învățătoarea i-a chemat părinții la școală. Ioana nu a avut timp să se ducă. Vasile a aflat mai târziu, într-o duminică, pe când se întorcea de la biserică. L-a oprit învățătoarea pe ulița principală. – Îmi pare rău, nea Vasile, dar trebuie să stăm serios de vorbă. – Apăi, dacă trebuie, să stăm, tovarășa! Despre ce-i vorba? – Nu v-a spus băiatul să veniți la școală? a întrebat neîncrezătoare învățătoarea. – Păi o fi spus Ioanei, dar dacă ea a fost cu treabă, ca toate muierile... Da’ ce? Face copilu’ prostii, ori nu învață? a întrebat Vasile bănuitor și încrâncenat. – Ar fi bine să vă arăt catalogul, să-i vedeți notele, nea Vasile. Știu că aveți multă treabă, dar ați cam neglijat băiatul acesta. Cel mare a fost... – Lasă-l pe acela, că știu eu cum a fost, tovarășa, dar, ce e cu ăl mic? N-am nevoie să vin la școală dacă vorbim acu’ și aflu ce trebuie. Ia să vedem, că sunt tare curios! – Băiatul nu învață, nea Vasile. E un îndărătnic și puturos. Nu-și face temele pentru acasă aproape niciodată. Se bate cu băieții în curte și în clasă și întârzie mai mereu după ce se sună de intrare la ore, azvârle cu pietre în pomi și în stâlpi. – Și care băiat nu face la fel, tovarășa? De aia sunt băieți. Se mai lovesc, mai sar gardu’, mai aleargă. Sunt și ei niște copii, nu? Nici noi nu am fost altfel la vârsta asta a lor, a încercat Vasile să reducă din gravitatea faptelor pe care învățătoarea le relatase cu nemulțumire vădită. – Nu vă contrazic, dar Gavrilă al dumneavoastră depășește orice limită, nea Vasile. Este cel mai rău din clasă. Bate până și fetele și au început părinții să vină la mine pentru a... – Trimite-i și mata la mine, tovarășa. Vorbesc eu cu ei și i-oi liniști, a întrerupt o Vasile nepoliticos, iritat și, în aceeași măsură, rușinat. Iar cu băiatu’ stau eu de vorbă. Vede el pe domnu’ dracu’! Bine, o să mai discutăm, tovarășa. Săru’ mâna! Acasă a fost furtună. Vasile a trecut pe la cârciumă și a dat pe gât două păhărele de țuică, pe nerăsuflate, ca pe apă, i-a salutat din mers pe cei ce sperau că face cinste, cum se mai întâmpla în zi de duminică, a îndesat pălăria pe cap și a plecat glonț pe ulița pustie. A convocat toată familia și a interzis de la bun început ca cineva să ia apărarea celui pe care-l va arăta că a făcut neamul de râs. A povestit cele spuse de învățătoare. Au amuțit toți. Numai Gavrilă, în acea liniște mormântală pe care el a socotit-o ca fiindu-i favorabilă, a rostit cu nevinovăția întipărită pe chip: – Tovarășa învățătoare întotdeauna se ia de mine. Are ea ceva cu mine, că nu mă plâng de nimic, tată. Nu este adevărat că... – Îți dau eu motiv să plângi de îndată, băiete, l-a întrerupt Vasile cu vocea-i mânioasă și puternică de s-au zguduit ferestrele. Te-am întrebat ceva? Am cerut explicații, pui de năpârcă? Faci tu familia de râs, bă? Neam de neamu’ meu nu a avut proști în casele lui, putoare nerușinată ce ești! – Vasile, io zic că tu... – Să nu zici nimic, femeie! Că tu ai știut și n-ai zis pân acu’ nimic. L-ai protejat pe puturosu’ și nerușinatu’ familiei. Vezi că poate iei și tu o porție imediat! a întrerupt-o Vasile mânios și nemulțumit, privind-o crunt. Apoi, s-a întors către Gavrilă, sub privirile celorlalți, uimiți și temători, scoțându și cureaua. Jos pantalonii, fiule! Zece curele vei încasa de data asta și la fiecare vorbă scoasă, alta vine cu iuțeală, mai rea ca ălelalte. Ca să-ți aduci tu aminte, fiule, că trebuie să și înveți. Ca să știi că trebuie să fii și cuminte. Ca să știi că trebuie să dai socoteală de tot ce faci. Ca să afli că nimeni nu mănâncă degeaba. Că așa e bine să fie, băiatule. Toate au rostul lor în viață. Le-a încasat Gavrilă pe toate zece, auzind ce trebuie să mai știe la fiecare, fără să plângă. Doar a scâncit, strângând din dinți. Știa că nu-i de glumă cu taică-său. Îl cunoștea destul de bine ca să fie convins că ar cere degeaba îndurare și iertare. Știa că adaugă loviturile promise cu mai mare tărie și încrâncenare. Nu suporta văicărelile și lacrimile celor vinovați de ceva. Iar băiatul era conștient de vinovăția sa. Bunicii tăceau neputincioși, cu ochii plecați spre podea, lăcrimând, iar Ioana, cu baticul la gură, se zguduia de plânsul ce o sufoca, neeliberat. Gabriel privea cu multă milă, mușcându-și buzele. Cunoștea usturimea acelor lovituri de curea pe fundul gol. – Asta e! Þi-au ajuns fiule? Pui mâna pe carte așa cum trebuie de aici încolo? – Da tată, săru’ mâna, a răspuns Gavrilă printre sughițuri, ridicându-și pantalonii în timp ce urmărea chiorâș legănatul lent, dar amenințător, al curelei de piele. – Mai chiulești de la școală de azi încolo? Te cumințești, băiatu tatii? – Nu mai fac prostii, tată... Nu mai chiulesc... – Fratele tău le-a încasat pentru prostii mai mici, băiatule. Da’ nu ne-a făcut de râs niciodată. Și a învățat foarte bine. Tu ce ai de gând să faci? Spune! – Să... să învăț... tată! a șoptit mezinul printre suspine, privindu-l plin de ură pe fratele său, pe sub sprâncene. Și să... să fiu cuminte... ai să vezi... – Bine! Vom vedea ce ai învățat din asta. Hai! Toată lumea să treacă la treburi. Fiecare cu ale lui. * Treburile familiei Breazu se derulau ritmic, bine orânduite, în fiecare anotimp al anului. Orice eveniment era bine planificat și organizat în amănunt. Și poate că așa s-ar fi întâmplat mult timp, dacă în viața lor nu s-ar fi manifestat, într-un anumit fel, urmările evenimentelor acelui decembrie în care Nașterea Domnului Iisus Hristos a fost sărbătorită de majoritatea românilor prin căderea și executarea cuplului Ceaușescu. Puțini au fost cei care au susținut, public, că executarea lor a fost o crimă. Dar și mai puțini au fost cei care au avut curaj să discute acest aspect. Pentru că în acele zile, pe care fiecare membru al familiei Breazu le-a invocat ori de câte ori o nouă cotitură a destinului și-a pus amprenta pe firul vieții lor, națiunea română trăia în teroare. O teroare cât se poate de bine gândită pentru a crea un haos legislativ prelungit, prin care majoritatea să rămână cu bucuria de moment și speranțe deșarte, în timp ce o anume minoritate să profite din plin pentru a se ridica la vârf pe noua scară socială și pentru înavuțire rapidă. Vasile s-a semețit mai mult ca oricând în acele zile și în perioada imediat următoare. „Ne-a venit rândul, f...e mama lor de comuniști. Gata și cu câinele lor de pază!” striga el în gura mare la cârciumă pentru oricine dorea să-l asculte. „Acu să aflu eu cine m-a turnat pe mine. Să-i arăt eu lui cum se bate, ca să mă țină minte tot neamu’ lui de turnători și de năpârci! Băi, gata cu recoltele record și cu toate minciunile, ascultați la mine! O să ne luăm pământurile înapoi și o să vedeți voi recolte. Că atunci fiecare muncește bine, că deh, e pământul lui și toată recolta e a lui. Ce, bă, nu vă convine? Vreți să fiți mereu slugi la CAP? se îndrepta el cu aceste întrebări spre cei ce stăteau rezemați pe mesele de la perete și-l priveau încruntați. „Aha! N-ați avut pământ și nu aveți ce lua. Asta e, nu? Lasă, bă, că o să munciți la noi, ăștia care o să-l avem. De mână de lucru va fi nevoie, oameni buni. Dar, să țineți minte, bă sărăntocilor! Eu angajez din ăia știuți de mine că muncesc bine. Să nu-mi bată la poartă puturoșii, că-i cunosc eu bine pe ăia. Băi, Chirilă, mai pune, bă, o sticlă de țuică pe masă pentru amărâții ăștia! Nu vezi cum se uită la mine? Plătesc eu, bă!”. Și a plătit de câteva ori Vasile, dar nu a realizat câți dușmani și-a făcut prin gesturile sale filantropice. Cei cu adevărat nevoiași, care au avut cândva un pogon două de pământ, erau lipsiți de perspectivă. Sărăcia lor de ieri trecea prin timp la fel de-ntunecată precum erau și fețele lor dezgustate de gândul la grija zilei de mâine. Îl priveau chiorâș pe Vasile, până mai ieri „om de treabă, vrednic, gospodar priceput la toate și cu minte sănătoasă”, îl înjurau în gând, plini de invidie și ură. S-au răzbunat pe el și pe alții ca el defrișând, pe ascuns ori chiar la lumina zilei, tot ce le-a căzut în mână. De la cărămizile ori bârnele din grajdurile sau puiernițele bine făcute și întreținute până mai ieri și până la dalele de pe fundul și pereții canalelor de irigații, nimic nu le-a scăpat. Polițiștii și câțiva oameni cu minte sănătoasă și grijă de avuția cooperatorilor care au încercat să stăvilească vandalismul, au fost alungați cu pietre, bâte, huiduieli și instigări gen lozinci: „moarte comuniștilor!”, „huo, tâlharilor, ceaușiștilor!”, „securiștilor, v-a trecut vremea, nenorociților!” „moarte pungașilor de ieri și de azi”, „huo, teroriștilor”. Zilele s-au scurs cu repeziciune și nu au adus nimic care să bucure mulțimea ce intra cu un entuziasm orb în democrația despre care cunoșteau atât de puțin. Visele se spulberau încet, dar sigur, mai ales după ce primele reglementări cu privire la constituirea și reconstituirea dreptului de proprietate au intrat în vigoare și s-au aplicat după principiul „cine poate, oase roade”. Vasile a răscolit, împreună cu tatăl său, Dumitru Breazu, toate hârtiile ce le mai păstraseră, de dragul amintirilor. Nu au mai crezut de mult timp că vor avea vreodată valoare. Bătrânul se înviorase, căpătase puteri nebănuite și punea pe hârtie nume, locuri și desene destul de stângaci făcute, pentru a arăta fiecare suprafață de teren arabil ori împădurit pe care l-a avut familia pe vremuri. Adunase peste 20 de hectare de pământ din circuitul agricol, masate în vreo două trei locuri și alte câteva creionate prin vatra comunei. Căuta oameni în viață care să mărturisească, la nevoie, despre averea lui fărâmițată de comuniști. Unii, puțini la număr, trăiau și au fost de bună credință. Alții, care munciseră cu ziua și au fost tratați cândva ca servitori, s-au retras, au înjurat și chiar s-au ciorovăit cu moș Dumitru, refuzându-i orice susținere și alungându-l de la poarta lor cu huiduieli. Libertatea cuvântului și egalitatea în drepturi, așa cum au perceput-o ei de la radio și televizor, îi înfierbânta, îi încuraja și îi îndemna la fapte greu de justificat, legal, la o adică. Gabriel, „băiat cu școală și știutor”, după cum îl prezenta oriunde bunicul său, a fost atras în aceste acțiuni de „dezgropare” a averii și de repunere în drepturi. Până și Vasile, cel care hotărâse într un anumit fel viitorul fiului său, l-a îndemnat să se implice. – Bă, Gabriele, am zis noi atunci, îți amintești tu bine, dar uite cum s-au întors toate cu curu-n sus, băiatul tatii! Noi avem mult pământ. Trebuie să-l luăm înapoi și vom fi bogați... La ce să mai bați tu drumurile la facultate? Cu averea asta, io zic că nu ar mai fi nevoie. Hai să ne gândim bine și să ne muncim pământu’ băiatule! Nici nu facem față noi la tot ce vom avea și... – Bine, dar nu strică să am diplomă! Voi munci și ca inginer, nu mă dau înapoi, tată! Știi matale bine că eu... – Nu-ți mai trebuie diploma aia, băiatu’ tatei! Ai avere destulă ca să se uite muierile după tine și să te vrea! Ce, io am avut diplomă? De aia crezi tu că nu știu cum să-mi muncesc pământu’? Hai, spune! – Nu zic, Doamne ferește! Toată lumea te apreciază pe matale. Dar... cu ce-l muncim, tată? Pluguri nu mai avem, grapă și rariță, nici atât. N-avem car și nici căruță. Nu mai avem boii de care ne-ai povestit matale și nici caii lui tataie. Avem uneltele astea de care ne folosim în grădină. Câteva sape și cazmale și o coasă. Atât! Cu ce muncim pământul pe care-l vom primi? – Ha! De aia te vaieți tu, muiereo ce ești! Avem brațe, băi fiule. Eu cu tata, tu cu ăl mic, cu mă-ta. Și mai plătim oameni la recoltat... – Iartă-mă tată! Nu arăm cu brațele, cât am fi noi de vânjoși. Iar tataie nu mai e bun de muncă. Are o vârstă... – Lasă, că vezi tu! Luăm pământu’ înapoi și toate cele pe care ni le-a luat colectivu’. Luăm și mașina de treierat. – Mașinile de treierat nu mai sunt de mult timp. Au fost duse la fier vechi! Sunt combine acum și deja o parte nu mai există, tată. Unii le-au luat pe degeaba alții le-au furat. Mai sunt câteva sigilate. – Ce-ai zis, bă?! Să ni le dea! Îi dăm în judecată. Nu mă interesează. Aud că se învârt inginerașii ăia să facă asociații. Eu zic că familia noastră face mai mult decât asociația lor. Ce? Fac asociații cum a fost și cooperativa aia nenorocită? Noi avem pământ. E pământu’ nostru, din tată-n fiu. Și e destul. – Tată, te rog să mă ierți că... – Hai, spune! Nu mă supăr dacă spui ce te doare. Poate gândești mai bine. Nu zic ăștia la televizor că tineretu-i viitoru’ țării? Hai să te aud! – Tată, poate vom primi pământul, dar să știi că nu va fi acela mult, la care te gândești matale și cu tataie acum. – Ha, ha, ha! Adică ce vrei să spui, băiete? Avem vreo 25 de hectare de luat. N-ai știut? N-ai știut că am fost și vom fi din nou bogați, băiete? l-a întrerupt Vasile bătându-se, râzând, cu palmele pe genunchi, bine dispus. – Să mă ierți, tată, dar noi, toată familia, vom primi doar 10 hectare. Cel mai mult cu putință, după lege. Pe bunici, pentru că sunt în întreținerea voastră, îi socotește ca membri ai familiei. Vasile l-a oprit pe Gabriel să mai vorbească, ridicând brusc brațul drept cu pumnul strâns de i se albiseră degetele. Și-a manifestat nemulțumirea și supărarea cu bătaia piciorului în pământ și cu privirea cruntă ce l-a săgetat pe băiat până-n măduva oaselor. Mai auzise el la crâșmă ceva asemănător, dar nu a crezut. Acolo a țipat să-l audă lumea toată până departe pe uliță: „Bă! Mor cu ei de gât și tot iau pământu’ tatii și al bunicului înapoi. Am acte, bă! Le arăt eu lor, f...e mama lor de bandiți!”. Timpul i-a demonstrat că a bătut degeaba cu pumnul în masă. Au primit mai puțin de zece hectare de pământ arabil risipit în patru locuri și acelea tocmai la hotarul comunei. În plus, vreo două-trei hectare erau cu pământ galben, cleios, pe care cultura nu se dezvolta aproape deloc. Era găurit tot, plin de râpe și gropi făcute de ploi și de oamenii comunei care săpau să-și facă chirpici și cărămizi ori să-l ducă în bătătură ca să-și spoiască grajdurile și casele. A făcut contestații și plângeri. Au venit la fața locului oameni din Comisia județeană care se ocupa cu rezolvarea cererilor de împroprietărire. Primarul și cei care salvaseră o parte din actele Cooperativei Agricole de Producție de focul pus într-o noapte de persoane necunoscute care devastaseră birourile, au consultat registrul agricol și puținele evidențe ale Cooperativei. A trebuit să aducă și martori care să confirme cele susținute de Dumitru și Vasile Breazu. Se adevereau multe, dar unele suprafețe ce le aparținuseră cândva nu mai făceau parte din terenul agricol. Erau construcții pe ele: o școală generală, o grădiniță, un magazin alimentar... După alți trei ani de petiții, contestații și procese în primă instanță, care au secătuit bugetul, liniștea și speranțele familiei, Vasile a mai primit act de proprietate pe o bucată de pământ de un pogon și câțiva ari, lângă școala generală construită pe pământurile ce au aparținut cândva neamului Breazu. Pe acea suprafață era o mică livadă întreținută de elevi și cadrele didactice care, fără alte obligații, beneficiau de recolta de fructe și de posibilitatea de a desfășura unele ore de Științe ale naturii în aer liber. Cu această livadă și cu suprafața pe care se găsea casa construită, la care se adăuga curtea și grădina despre care Comisia a descoperit că depășeau limita permisă de vechea lege, se însumau cu chiu cu vai cele 10 hectare de teren. Cu asta i-a astupat gura, să nu mai aibă alte pretenții. Vasile și ai lui nu au mai simțit nicio bucurie. Cu doi ani în urmă, supărat peste măsură că nu-și poate recupera averea, după o ceartă urâtă cu primarul și cu cei de la „cadastru”, Dumitru Breazu a făcut infarct pe scările primăriei. Refuzul nejustificat de a i se restitui două hectare de pășune împădurită, l-a trimis în lumea drepților. Și nu se construise nimic pe acele terenuri. Acolo pășteau vitele cooperativei, împreună cu altele despre care puțini oameni știau că aparțin mai marilor comunei din vremurile comunismului. Doar vegetația era mai săracă și mulți arbori seculari dispăruseră fără urmă. După mai puțin de două luni, pe Dumitru l-a urmat soția sa, Maria Breazu, în lumea veșniciei. Bunica părea că nu este bolnavă. A murit subit, la miezul nopții, singură, fără martori și fără lumânare. În schimb, avea candela aprinsă. Poate a știut biata femeie că se duce la Domnul în noaptea aceea. Lumea a vorbit mult despre moartea bătrânilor. Se spunea că s-au luat din dragoste și s-au iubit mult. Nimeni nu i-a văzut vreodată certându-se și la orice petrecere de nuntă sau botez, la târg sau la biserică, la câmp ori pe banca de la poarta casei, au fost numai împreună. Or fi avut și ei neînțelegeri la viața lor, dar le-au rezolvat în liniște, departe de ochii lumii și de urechile bârfitoarelor de profesie. Cel mai mult i-a plâns Gabriel și Ioana. Copilul a fost răsfățatul lor până s-a născut Gavrilă și s-au ocupat mult de creșterea și educația lui. Iar el i-a răsplătit prin dragoste și respect. Ioana nu s-a plâns niciodată de socrii ei. Au îndrăgit-o din ziua în care Vasile a adus-o în casă și nu au jignit-o niciodată cu vorba ori cu gestul. Au tratat-o toată viața ca pe propria lor fiică și se înțelegeau foarte bine. Vasile a fost mohorât foarte mult timp. Nu a mai zâmbit și nu a mai râs în nicio împrejurare. Nimeni nu putea ghici ce se petrece în sufletul său. Nu s-a plâns nimănui. Inima lui era împietrită. Nu a mărturisit niciodată, dar și-a respectat tatăl necondiționat și și-a iubit mama mai mult decât se iubea pe sine, poate mai mult decât își iubea copiii și nevasta. Gavrilă a fost aproape indiferent atunci când i-au murit bunicii. De fapt, el nu iubea pe nimeni. Făcea pe drăgăstosul și cumintele față de cei de la care dorea să obțină ceva. Putea plânge în orice moment, dacă era nevoie, chiar și atunci când râdea în sine. Putea trece de la o stare la alta în orice situație, în funcție de interesul pe care-l avea, acasă sau la școală, la joacă sau la muncile câmpului. Nimeni nu-l cunoștea cu adevărat la cei 15 ani pe care-i împlinise la puțin timp după moartea bunicii. *