Chemarea destinului

După o liniște apăsătoare, în care se auzeau până și respirațiile celor din încăpere, polițiștii s-au retras. Rămas singur, Gabriel a înghițit în sec, a privit rătăcit colile de hârtie fără să le vadă și s-a așezat încet pe scaun, lipsit de vlagă, palid și nehotărât. A ridicat pixul între două degete care-i tremurau puternic. A lăsat mâna pe masă pentru a se liniști, încercând să se concentreze. Nu știa cu ce să înceapă și ce anume să scrie ori să treacă cu vederea. Tot trecutul i-a apărut în secvențe ce se derulau în fracțiuni de secundă. În majoritate, le trăise și nu le putea uita. Altele, consumate chiar înainte de a se naște, au fost auzite de la părinți și bunici, de la rude și vecini ori de la prieteni și colegi care le auziseră și ei de la înaintașii lor. Mii de gânduri, legate de mii de amintiri din întreaga sa viață, l-au asaltat și derutat, aducând cu ele multă tristețe și mâhnire. S-a liniștit încetul cu încetul și chiar a avut puterea de a zâmbi unor momente frumoase din copilărie și adolescență. Parcă ușurat de o povară a început să scrie încet, concentrat, încercând să pună în ordine ideile. Gabriel s-a născut în anul 1970. Era fiul cel mare al lui Vasile și Ioana din comuna Mihăilești. A fost bucurie mare în familia Breazu, mai ales pentru că Ioana împlinise 30 de ani când a născut și nimeni nu se aștepta să mai aibă copil după ce trecuseră 10 ani de la căsătorie. Locuiau împreună cu părinții lui Vasile, în casa acestora, din care plecaseră cele două surori ale lui după ce s-au măritat. Toți patru munceau în CAP ul din localitate. Roadele muncii lor și grădina de aproape o jumătate de pogon era singura avere pe care o aveau. Pe vremuri, până la colectivizarea forțată a agriculturii, ai lu’ Breazu fuseseră oameni cu stare și cunoscuți în toată comuna. Aveau pământuri și acareturi, animale de tracțiune și altele pentru lapte și lână, aveau mașină de treierat cu vapor care s-o învârtă la arie și multe utilaje și unelte agricole. Toate erau moștenite din tată-n fiu, cum se spune, dar au rămas fără ele; în mare parte pentru că erau chiaburi și statul a pus stăpânire pe averea lor. Apoi, din ce le-a mai rămas, a luat CAP-ul când au fost obligați să facă cerere de înscriere. Vasile si Ioana erau oameni liniștiți și muncitori. Agoniseala lor nu era prea mare, dar aveau suficient și nu se plângeau de nimic. Singurul necaz era că ea nu rămânea gravidă, deși era tânără și puternică. Au fost amândoi la medic, dar degeaba. Au fost la babe, dar nici cu ele nu au rezolvat problema. Lumea începuse să vorbească și nu au fost puține vocile care-i șopteau lui Vasile, mai pe ocolite ori mai direct, să-și găsească femeie care să-i facă plozi. În special, la cârciumă se găsea câte unul care prindea curaj să-i zică. – Bă Vasile, mare păcat e că n-ai și tu un moștenitor... Cât ești tu de bărbat voinic și frumos, n-ai femeie bună la treaba asta. De ce nu-ți iei, bă, alta? Vasile înghițea în sec și se abținea. Înjura în gând, dădea paharul peste cap, golindu-l dintr-o înghițitură, plesnea masa cu pumnul și pleca furios. Nu-i plăcea să discute cu nimeni despre treaba asta. Nici cu maică-sa, chiar dacă ea încerca să-l mai bată la cap. El își iubea nevasta, așa cum era ea. Și avea nevastă frumoasă, nimic de zis. Era cuminte și vrednică. „Ce am eu cu ea, dacă asta ne e soarta? Femeie care să mă îndrăgească mai mult și să fie mai bună gospodină, nu găsesc eu”, bombănea el înciudat și se apuca de făcut ceva treabă, numai ca să uite. Când i-a spus femeia că a lăsat-o grea, Vasile s-a îmbătat criță pentru prima oară în viața lui. Era cel mai fericit om din lume, după cum îi plăcea să strige pe uliță când venea acasă împleticindu-se. Așa a aflat toată așezarea, în scurt timp, că Ioana va avea un copil... Un copil care a crescut legănat cu dragoste de părinți și de bunici. Se întreceau care mai de care să-l alinte mai repede și mai mult. Se întreceau în cadouri de hăinuțe, încălțăminte, jucării și dulciuri, la toate ocaziile de peste ani, mai ales în ajun de sărbători creștinești și la aniversări. Erau prețuri mici la îmbrăcămintea și încălțămintea pentru copii în acele vremuri. De altfel, așa cum spunea Vasile, plin de importanță bine regizată, când mai ciocnea un păhărel în cârciumă la sfârșit de săptămână cu câțiva țărani din brigada sa, anii 70’ au fost poate cei mai bogați ani ai românilor din perioada socialismului. – Bă fraților, ia amintiți-vă voi cum era la început. Cât grâu și porumb luam la o zi de muncă, bă? O nimica toată, recunoașteți? Ei bine, după 10-12 de ani, vedeți bă că luăm de 10 ori mai mult? Avem pâinea asigurată. Trăim bine, asta e. Hai noroc! – Auzi, bă, Vasile, dacă tu nu ajungeai șef de echipă și de brigadă, mai vorbeai așa acuma? încerca să-l sâcâie câte unul mai în glumă, mai în serios. – Nu o fi chiar așa, frate, dar nu se vede că ai noștri iau cel mai mult? Brigada mea e cea mai bună, răspundea el umflându-se în pene cu siguranța omului care știe ce spune. – O fi, dacă zici tu. La adunarea generală, te propun președintele colectivei, dacă mai dai un rând și dacă te faci membru de partid. Vezi că ăștia vor să te schimbe. Nu ești de al lor, nea Vasile? – N-am nevoie, bă. Mă știe lumea cât și cum muncesc... Ai mei nu au dus lipsă niciodată de nimic. Poate după ce ne-au luat pământul, dar asta-i altă treabă, se întrista Vasile și scuipa cu năduf. Se abținea să vorbească despre asta. „Poți să știi care te toarnă când ți-e lumea mai dragă? Că e plin pământul de lipitori comuniste, f...e mama lor de jigodii împuțite! Cozi de topor, asta sunt, sărăntocii dracului”, medita el încruntat și trântea paharul de masă. Și acum avem de toate, ce, nu se vede? Băi, Chirilă, ia mai adu un rând la masa asta cinstită, băi! striga el la cârciumar ca să-și ascundă supărarea și să braveze în fața însoțitorilor ce așteptau vorbele astea cu bale bogate invadându-le gura. Chiar dacă Vasile vorbea în felul acela ca să nu trezească bănuieli care să-i aducă necazuri, el fiind unul din acei nemulțumiți de viața dusă sub regimul comunist, erau lucruri adevărate. Se obțineau recolte foarte mari la produsele agricole, deși nu toate terenurile ajunseseră să fie chimizate în acest scop. În plus, țăranii Mihăileștiului au dezvoltat foarte mult sectorul zootehnic și grădina de legume. De aici veneau anual venituri considerabile. Oamenii erau pricepuți și munceau mult. La zi lumină, pe timpul lucrărilor agricole de urgență, cum era semănatul, prășitul, recoltatul și altele. Au avut un inginer capabil, Aurică Durloi, la câmp, care a făcut pe dracu’ în patru până a obținut bani să facă un sistem de irigații întins. Mai mult de trei sferturi din suprafața agricolă a CAP-ului era irigată și creștea grâul mare, cu bob dezvoltat, plin și greu, de soi vechi, obișnuit cu pământul și clima din zonă. Iar porumbul se înălța viguros și repede, și nu găseai un cocean fără patru cinci știuleți pe el. La fel de bine mergea și floarea soarelui și sfecla de zahăr. Drept urmare, veniturile colectiviștilor au crescut vizibil. Rezultatele concrete ale muncii a făcut ca cei mai harnici să agonisească bine de tot. Adevărat este, pe de altă parte, că se fura mult. Aproape că nu era membru al cooperativei agricole, bărbat ori femeie, care să se întoarcă acasă de la câmp cu traista goală. Că erau câțiva știuleți de porumb ori câteva pălării de floarea soarelui, niște sfeclă aruncată la capul locului din timp și ascunsă sub frunze ca să fie înghesuită seara pe fundul căruței, sau în traista ce purtase până la prânz mâncarea, că erau niște roșii și ardei ori varză verde încă ne-nvelită bine sau două trei kile de grâu de la batoză, nu contează. Ceva trebuia să fie. Era ca o regulă nescrisă să ajungă țăranul de la câmp cu o adunătură de roade de orice fel acasă. Aveau câte un animăluț în bătătură și câteva păsări cărora le dădeau ca hrană totul, țipând la ele, mai mult în gând: „Luați și băgați în voi, că de pe pământul meu, pe care nu-l mai am, este adunată și asta!” Își fierbeau porumbi acasă, pe furiș, să nu știe vecinii care, la rândul lor, făceau același lucru și dădeau copiilor roșiile și ardeii având de grijă să-i dăscălească, să-i învețe să nu cumva să spună la cineva ce au mâncat. Varza o băgau la cuptor, dacă era bună, și aruncau în cratiță câteva jumări care țineau loc și de bucăți, că uleiul era scump pentru câți bani aveau ei la ziua de muncă. Banii ăia puțini se agoniseau pentru impozite și hrana familiei, pentru haine și alte nevoi, mai ales la cei care aveau copii minori care nu puteau produce pentru casă. Erau solidari țăranii, la o adică, la ceas de primejdie. Cine vedea milițianul aproape de capu’ locului ori la intrarea în sat, dădea alarma, cum s-ar spune. Toate cele puse deoparte, ca să fie luate acasă, rămâneau cu zilele uneori în locurile în care erau adunate și ascunse. Pe unele le mai găseau, dar altele erau luate de cei care se orientau mai bine în teren, ori erau mâncate de păsările lui Dumnezeu sau se alterau. Îngrășau și ele pământul. Vasile nu era dintr-aceia care furau. A fost ales șef de echipă din primul an, cu toate că intrase constrâns, răuvoitor și cu gura mare în colectiv. Înjura și blestema la tot pasu’ regimul și pe mai marii comunei. Până când un procuror i-a spus verde-n față că-l bagă la pușcărie dacă nu-și vede de treabă. Un procuror uscățiv și rău, venit de la oraș, de la capitală. Pe Vasile nu l-au durut prea mult amenințările și loviturile primite de la milițian și de la cei doi civili necunoscuți care l-au ridicat noaptea din pat și l-au dus la postul de miliție. L-au durut mai mult întrebările rămase fără răspuns: „De unde a știut ăsta ce am zis eu și ce am făcut? De unde? De la securiști, sunt convins, dar cine m-a turnat la securiști pe mine, băi? Unul dintr-ai noștri, vreun sărăntoc în opinci care n-are după ce bea apă, f...i neamu n c...r de curvă! L-aș omorî la capu’ locului dacă l-aș afla. La el în bătătură i-aș da cu măciuca-n cap ca la un șarpe, chit că pușcăria mă mănâncă. Sau, mai bine, i-aș înșira mațele pe furcă la o așa năpârcă... Iartă-mă, Doamne, că mă mânii ca un tâlhar, dar nu se mai poate altfel! Tu nu-i vezi, nu-i pedepsești. Las’ că-i văd eu, Doamne! Eh, de aș avea eu putere și de aș fi singur... Dar ăștia pun mâna pe Ioana, îmi chinuie părinții după aia și mai bine țin în mine. Mi-o veni rându’ odată și odată”. Încă aștepta să-i vină rândul, dar vremea parcă l-a mai schimbat. L-a înmuiat ori l-a învățat să-și ascundă gândurile până și față de propriile-i neamuri. Nu mai avea încredere în nimeni. Suspecta pe oricine din orice. Apoi, a fost ales șef de brigadă, contra voinței lui. Nu avea nevoie de funcții. Le ura, dar ura mai mult pe cei puși în funcții mai mari, la propunerea activiștilor de partid. Pe el l-au propus țăranii, că-l apreciau ca fiind cel mai bun gospodar. Îl respectau că era înaintea lor la toate ale câmpului. Le știa pe toate. Mai bine decât inginerii agronomi, după atâta carte tocită parcă-n dorul lelii la facultate. Se orienta după calendarul bisericesc. Aproape la fiecare mare sfânt, se începea ori se sfârșea o activitate legată de lucrările agricole. Erau zile în care refuza să meargă pe tarla. Nimeni nu-l putea convinge, nici cei de la partid, care de la un timp băteau cu piciorul în pământ să se muncească până și duminica, nici teama de miliție ori securitate. El avea doar frică de Dumnezeu. Nu mergea în ruptul capului la câmp, de Sfânta Marie ori de Sfântul Ilie. Se ducea la biserică și, venind spre casă, se oprea pentru un țoi sau două la cârciumă. Era evlavios, în felul său, Vasile, fără să facă din asta un spectacol. La biserică asculta slujba atent, cu ochii pe icoanele de pe altar sau la preot. Nu se uita la femei. Nici la cele care-i mai aruncau ocheade, că se mai găseau și din astea. Că de, nea Vasile era curat îmbrăcat, bărbierit proaspăt, bine legat, voinic și chipeș din naștere! Nu le băga în seamă. Acasă avea motiv să mai râdă cu nevastă-sa: – Auzi fa, Ioană, să-i spui lu’ Nuța aia a lu’ Boșneag că la biserică îl cauți pe Dumnezeu, nu cauți bărbați buni de prăsilă. Se uita la mine cu niște ochi catifelați... – Da, da, uite-acuș, Vasile! Că numai tu erai acolo, să se uite musai la tine, nu la altu’, îl repezea Ioana făcând pe supărata, dar mândră-n sinea ei de bărbatul ce-l avea la ușa casei. „Să se uite, că-i tare fălos ăsta al meu! Și e cuminte, nu se uită la urâta aia. Dar, hm! Doamne iartă-mă, că mi-l pun la îndoială. Vorbesc și eu așa ca proasta în gând!”, medita femeia privindu-l pe ascuns cu drag. – Mai erau și alții, fată, dar ce? Eu sunt prost, nu știu ce spun? Își sucește-a naiba, capu’, întorcându-se și după popă, nu numai după mine, încerca Vasile să-și convingă femeia de cele spuse. Nu-l interesau recoltele record de care se făcea mare vorbire prin anii aceia. „Pentru cine, băi fraților, pentru cine recolte record? Ne-a dat la zi mai mult ca anul trecut? Nu! Păi, unde se duc banii dacă am avut recoltă record? Pe medalii, la câțiva linge-n cur, nu? Și ce, alea țin de foame, bă nene? Bă! Vouă dacă vă dau ăștia medalii, le mănâncă, bă, copiii? Se satură din ele? Scoatem la hectar mai mult ca niciodată. Facem destul și fără să muncim duminica. Asta e zi de odihnă dată de Dumnezeu, bă fraților”, vorbea el cu hotărâre celor câțiva de încredere care-l ascultau cu teamă, dar și cu respect pe chipurile încrâncenate și arse de soare. Când a rămas Ioana gravidă, la mai bine de șapte ani de la primul copil, Vasile nu a dat crezare femeii. Albă la față, cu privirea în pământ, ea tremura de frică și nu știa cum să-i explice că s-a întâmplat. Amândoi au dorit copii și au avut încredere că, dacă a apărut primul, așa târziu cum a venit pe lume, vor mai veni și alții. Le-ar fi fost tare drag și s-ar fi simțit pe deplin împliniți. Dar, n-a fost să fie. Treceau anii, ei înaintau în vârstă și femeia a început să se teamă. – Mă omule, uite că am trecut de 37. Cum vrei să mai fac eu copil acum? Știi că am avut ceva probleme la primul. Acum s-ar putea să fie rău. Rău pentru copil, rău pentru mine, cine Dumnezeu știe... – M-am gândit și eu la treaba asta... Bătrână nu ești, fa Ioană, dar de! Copiii se fac la tinerețe. Nu mai facem că, oricum, Dumnezeu nu ne mai dă. Dacă era de la El, aveam deja. Să ne mulțumim că ne-a dat unu. Nici așa, cu prea mulți ani între ei, cred că nu-i bine să fie. Io știu ce să mai zic? Iar acum, când se obișnuiseră cu gândul, pe nepusă masă s-a întâmplat. Vasile își privea cu neîncredere femeia și, când a văzut-o că tremură de frică și nu se uită-n ochii lui, s-a uitat chiorâș la ea și i-a vorbit amenințător: – Ascultă la mine, muiere fără minte! Tu ai făcut ceva fără să știu eu? – Doamne ferește, ce să fac, mă omule, ce-ți veni în cap? a exclamat ea, simțind cum i se scurge sângele din cap către picioare. Nu știi că mie îmi era frică să mai nasc? Uite că, eu știu cum, m-am pomenit deodată cu semne că este. – Păi, ce să zic și io, dacă ai venit cu bomba asta? Ai rămas acu’ după atâția ani... N-am hotărât, fa nevastă, că nu se mai cade să facem? Nu ziceai ceva de un calendar, că știi tu ceva de la doctori sau babe, fi-ți-ar să-ți fie de babe, Doamne iartă-mă! – Ba da, eu știu cum s-a întâmplat? Uite, ca la primul, na! Ce vrei să fac acu și eu? – Păi nu faci nimic. Ce vrei să faci? Faci copilu’ și gata. Nu înțeleg de ce-ți e frică să-mi spui, aia e! – Mi-e frică așa, că ai zis să am grijă, să nu se-ntâmple. Și mi e frică de naștere, omule. Dacă am complicații de alea ca femeile bătrâne, ce mă fac? Mă gândeam că poate o fi mai bine să... să... – Nici un „să”, femeie! Să nu te pună necuratu’ să faci ceva, că te omor în bătaie, auzi? Ce, n-avem cu ce-l crește? Ne lipsește ceva? Ești sănătoasă, ești voinică, așa că faci plodu’ și nu mai avem ce discuta. Gata! – Bine, gata va fi, dacă zici... Da’ vezi și tu, să nu mai faci tărăboi ca acum o lună două. Ce vrei, să te bage ăștia la zdup că nu-ți pui lacăt la gură? a adus vorba Ioana de necazul care abia trecuse și-l cam încrâncenase pe Vasile destul de rău. Se încurajase auzind cuvintele lui blânde. Nu îndrăznise până atunci să-i zică ceva și, văzându-l acum cu privirea în pământ, a continuat parcă mai sigură pe ea. Eu pot să cresc copiii de una singură? Ce să se aleagă de ei cu un tată pușcăriaș? – Gata femeie, ajunge! Știu eu ce fac, nu-i treaba ta, a oprit-o Vasile bătând cu piciorul în pământ. Cine să mă aresteze, fa! Prostu’ ăla de Marin? Nici nu s-a văzut și el plotonier și face pe grozavu’. Halal ajutor de șef de post avem! M-am împăcat cu el, dă-l în p...a mă-sii de îngâmfat! Am dat o declarație la cârciumă. Am rămas prieteni, zice el, da’ cine Dumnezeu să aibă încredere într-unu ca el? – Bine, dacă zici tu, omule. Să fie ca tine. Să ai grijă, totuși. Cu legea nu-i de glumit. Ei au puterea, nu noi. – Aha, așa este, din păcate. Ai dreptate, femeie! Și ce nume punem copilului, te-ai gândit? a schimbat el subiectul surprinzând-o total pe biata femeie care s-a uitat speriată la el. – Da cum Doamne să mă gândesc, că abia am simțit că va fi, omule! Și nici nu știm de-o fi fată ori băiat. – Să fie băiat, Ioano! a întrerupt-o Vasile, nemulțumit. Băiat o să fie, am eu o presimțire așa... – O să fie ce-o vrea Domnu’, că nu-i după voia noastră... Că dacă-i fată, să știi că ar... – Nu știu nimic, ai auzit? Îl vom boteza Gavrilă. Ca să avem pe Gabriel și Gavriil, na! Dacă o fi altfel, alegi tu numele. Să fie cum zic nașii. Și cu asta, gata! Am terminat. Și gata a fost. Ioana a născut la termen, după aproape opt ani de la Gabriel care, ferindu-se să nu se dea de gol, se uita cu necaz la burta maică-sii cum creștea și se vedea tot mai bine în ultimele două luni și bombănea în gând: „Să vezi cum or să râdă prietenii de mine! Mai ales fetele... Hm! Nu, băieții mă vor lua la mișto, că ei sunt mai neciopliți. Taman acu, când sunt și eu la școală, ca să n-am timp de învățat! Parcă văd cum mă pune să-l dau în leagăn ca să meargă ei la câmp. Știu eu de la Fănică a lu’ Pițigoi, că el a pățit așa cu sora lui mai mică. Ce ne mai povestea ăla, săracu’ de el! Noroc cu bunica. Poate stă acasă, nu se mai duce la sapă, că e și ea bătrână. Eu nu am vrut alt frate. Așa de mic, nu-l vreau. Nici nu m-au întrebat dacă vreau”, concluziona Gabriel atât de supărat încât făcuse zob un dovleac pe care-l tăia cu toporișca în timp ce-l frământau astfel de gânduri. Nu s-au împlinit temerile băiatului. Pentru că cel mic, odată născut, a fost în îngrijirea mamei sale aproape tot timpul. Vasile nu a lăsat-o să mai vină la colectiv, la muncă. Fericit și mândru nevoie mare că e tatăl a doi „flăcăi sănătoși și frumoși”, precum se lăuda cu orice ocazie, și-a împins pălăria sus pe creștetul capului și a hotărât, plin de importanță: – Până se ridică și el pe picioarele lui, stai acasă să-l crești, nevastă! Avem tot ce ne trebuie. Dă-le naiba de zile muncă! În timpul ăsta te ocupi doar de casă, de orătăniile din curte și de copii. Vezi, ai grijă să nu se lase pe tânjală ăl mare. Să pună burta pe carte. În schimb, viața lui Gabriel parcă a alunecat pe alt făgaș. Nu mai era el persoana cea mai importantă din casă. Nu se mai jucau părinții cu el decât foarte rar, ca din întâmplare, iar bunicii nu mai aveau timp să-i spună basme și tot felul de povestiri despre oamenii din sat și despre minunile făcute de Dumnezeu și Sfântu’ Petru pe pământ. Cu toate că era la școală și avea de învățat, era chemat la treabă mult mai mult decât socotea el că ar fi trebuit. Nu la câmp, ci în curte. La lemne, la grajd, la păsări, la apă și la multe altele, că mereu era de făcut câte ceva și maică-sa nu mai făcea față. Fratele mai mic, Gavrilă, o solicita zi și noapte pe maică-sa. Nu dormea dacă nu era legănat, ținut în brațe. Mai apoi, nu se culca decât după ce i se cânta ori i se vorbea mult timp cu voce domoală și mângâietoare, după ce era dezmierdat și pupat. La treaba asta se pricepeau bine de tot bunicii, mai ales că Ioana îl mai repezea pe copil, că era și ea obosită de câte făcea zilnic, ori chiar plictisită de toanele permanente ale celui mic. Și uite așa, pe măsură ce treceau anii, Gabriel se simțea tot mai neîndreptățit de părinți și bunici. Nu că dragostea lor pentru el ar fi dispărut peste noapte, ci pentru că el socotea că primea tot mai puțin față de Gavrilă, fratele său atât de nevinovat și neștiutor în ceea ce privește gândurile și zbuciumul lăuntric al primului născut. Se depărta încet, încet, de părinți și bunici, cu durere și disperare în suflet. Îi venea să plângă adeseori, din nimic, numai la gândul că este mai puțin iubit decât fratele său. Nu s-a tânguit la nimeni. Era mândru și orgolios. Suferea și se retrăgea în sine tot mai mult. Devenea tot mai posac și mai puțin interesat de ce se petrece în familie. Căuta tovărășia animalelor din curte. Stătea de vorbă cu ele în timp ce le dădea să mănânce ori le adăpa. Când pleca la câmp, era fericit. Þesăla cele două vaci în fiecare zi, le mângâia, le vorbea mult și se îngrijea să se întoarcă acasă cu ele sătule. Să le vadă burta umflată până peste șira spinării și ugerele pline de greutatea laptelui. Multe povești spunea Gabriel și câinilor și pisicilor, în timp ce-i îngrijea și avea răgaz să se mai joace cu ei. La școală era mai simplu. Lumea nu se schimba, era aceeași. Se simțea în largul lui. Coleg și prieten cu toate fetele și băieții în aceeași măsură, participa binevoitor la toate acțiunile colective fără rețineri, la fel ca la joacă. Învăța atât cât trebuia, cât simțea el că este necesar ca să nu aibă probleme acasă. Uneori citea de plăcere, alteori, de teamă. Avea rezultate mulțumitoare și termina fiecare an cu medii mai bune decât jumătate din colegii săi. Schimbarea de atitudine nu a rămas neobservată la școală, dar asta nu a deranjat pe nimeni. Învățătoarea și, mai târziu profesorii, erau mulțumiți că s-a cumințit, că învață bine și este prezent la toate activitățile extrașcolare. Asta era întreaga lor filosofie. Să nu fie elev problemă! Dacă cineva observa totuși schimbările sale de atitudine și-l întreba ce are, găsea el repede o scuză cu referire la timpul insuficient pentru pregătirea temelor, la grija pentru animale ori pentru fratele mai mic etc. Se bucura când era în vacanță. Mai cu seamă în cea de vară. Mergea pe tractor toată ziua, dacă era lăsat în pace. Un văr mai mare decât el, George Scarlat zis „Pârlog”, tractorist la CAP, îl lua ori de câte ori se putea să-l plimbe. Îi povestea despre tractor câte și mai câte minuni, de parcă ar fi fost cea mai completă și valoroasă mașină de pe pământ. Puțin câte puțin, Gabriel a învățat cum se atașează plugul sau grapa, prașila ori semănătoarea, discuitorul sau remorca și oricare alt utilaj agricol. Mai târziu, pe ascuns, ca să nu afle părinții, a învățat să conducă tractorul. Și mergea chiar foarte bine cu el până să împlinească 14 ani. Se hotărâse de mult timp să se facă tractorist. Dorea din tot sufletul să treacă timpul mai repede, să crească și să participe la arăturile de toamnă. Îi plăcea cel mai mult să rupă brazda din adâncul pământului și s-o-ntoarcă, neagră și caldă, lucioasă și grasă, ca s-o scalde soarele cu razele lui până la lăsatul serii.