Chemarea destinului

Dimineața a fost trezită de lătratul câinilor, după un somn chinuit început în lacrimi și suspine înfundate, când cocoșii cântaseră de miezul nopții. Era singură în cameră. A îndrăznit să se apropie de fereastră. Se vedea mașina trasă în fața casei și i-a citit numărul de înmatriculare până l-a memorat. Mai departe, gardul cu poarta străjuită de doi copaci înalți. La poartă lătrau câinii pe care stăpânul lor încerca să-i îndepărteze. Era cu cineva de vorbă. A luat în brațe câteva pachete, a închis poarta și s-a îndreptat către casă. Când a intrat în cameră, ea era în pat, ca și când nu s-ar fi trezit din somn. – Hei, târfă! Gata cu somnul. Treci să faci o cafea amară pentru băiatu’. A lăsat-o mai întâi la baie, după care a dus-o în bucătărie și i-a arătat tot ce este acolo. Vase, tacâmuri și alimente. Un aragaz murdar de grăsime, cu două ochiuri, o masă acoperită cu ceva de material plastic și trei scaune tip taburet, o chiuvetă și un dulap de bucătărie de pe timpuri apuse, întregeau decorul. După ce a mâncat cu mare poftă și zgomot, și-a băut cafeaua, fără să-i pese că ea abia a înghițit câte ceva în silă, i-a vorbit cu satisfacție, sfătos și poruncitor: - Pe seară avem musafiri. Vin trei prieteni buni pe la mine. Cu ce este aici și cu ce mai primesc, faci mâncare pentru toți. Să vezi ce noapte de petrecere întindem! Să te faci frumoasă, târfulițo. Spălată, rimelată, rujată, că altfel draci mănânci și nu te saturi! – Eu...eu nu am... – Să ai! Este apă la baie și săpun. N-ai ruj? – Nu am...dar, dar am ceva. În rucsac... Și cremă am... – Bine, o să ți-l aduc. Să-mi spui ce-ți mai trebuie și-ți cumpăr eu, a încheiat el discuția cu vădită mulțumire în privire și voce. A ieșit din bucătărie și s-a întors repede cu rucsacul pe care l-a aruncat pe pat. Iuliana a întins mâinile să-l ia înfrigurată și cu inima zvâcnindu-i de bucurie, emoție, speranță și teamă. – Ce te grăbești așa, târfă? Avem timp, a zis el și s-a ridicat pentru a-i smulge rucsacul din mâini. L-a întors cu fața în jos și l-a scuturat până ce toate lucrurile au căzut. Când a luat primul caiet și l-a aruncat scârbit pe masă, s-a auzit lătratul câinilor asmuțiți și bătăi puternice în poarta de lemn. S-a ridicat și s-a uitat pe fereastră. – Ce paștele mă-sii vrea și prostu’ ăsta acuma, băi?! A ieșit înfuriat, bodogănind și înjurând. Iuliana s-a repezit la rucsac, a scos telefonul din buzunărelul secret și l-a ascuns sub saltea. Apoi, a alergat la fereastră să vadă unde este bărbatul, nerăbdătoare să sune acasă. Era deja la poartă și gesticula. Când a văzut pentru o clipă omul cu care vorbea și pe care l-a bătut pe umăr, Iuliana nu a putut să și rețină țipătul și lacrimile de bucurie. Nu-și putea imagina cât de amare ar fi fost aceste lacrimi dacă ar fi putut auzi doar câteva frânturi din dialogul ce-l purtau cei doi bărbați la poartă... – Hai să trăiești, băiatule! Bine că te am găsit, băi tată, ca să... – Ce dracu te-a apucat nea Viorele să-mi bați în poartă la ora asta și să-ncepi iar cu vorba care știi că nu-mi place? l-a întrerupt brutal omul ce abia deschisese poarta, fără a răspunde la salutul celuilalt. – Măi băiatule, dacă nu am și eu decât fete, mi-ar fi fost drag să… Bine, bine, am înțeles, nu te mai uita urât la mine, a schimbat șeful de post imediat vorba când a văzut fața încruntată a bărbatului ce rămăsese în cadrul porții cu o mână ridicată parcă pentru a lovi. E groasă rău de data asta. În ce necaz te-ai mai băgat iar? Nu-ți vine și ție să-ți mergi pe cale odată și-o dată? – Hai, las-o baltă cu morala la mine, că nu ține, știi mata prea bine! Spune repede ce vânt te aduce, că am treabă multă de făcut. Nu mă ține la poartă ca pe orice prost. Hai, dă-i drumu’, nea Viorele! – Păi, nu ți-am zis? Ai făcut-o lată și uite că ți-au luat urma. Asta e! – N-ai zis, bre, nimica pân’ acuma... Ce urmă mi-au luat și cine? S-a răstit bărbatul ce devenise, brusc, foarte atent și-l privea printre gene pe celălalt cum își lasă încurcat șapca pe ceafă și se scarpină pe fruntea lată în căutarea cuvintelor pe care se temea să le rostească. – Eu am venit să verific și văd că așa este... Ai fost dat în urmărire, asta e, fiule! Cu mașina asta ai fost, că cineva a anunțat marca și culoarea... – Marca și culoarea.... Hm! Fără număr, înțeleg eu. Da ce p... a mamei lor, numai eu am o mașină ca asta, băi, nea Viorele? Și te-o fi pus dracu’ să dai ceva despre mine, nu? Hai, spune repede! – Eu n am dat nimic... Deocamdată. Am venit să te anunț. Să fugi repede de aici că dacă... – Niciun dacă, bre! A zis numele meu careva, pe undeva, ia spune? S-a încăpățânat omul să afle cât mai precis ce se știe despre el, fixându-l pe celălalt cu o privire dură, scăpată pe sub sprâncenele încruntate și pleoapele strânse cât să vadă doar direct în față. – Numele nu l-au dat... Au dat portretul robot, doar... Seamănă rău de tot cu tine, băiatul... – Lasă dracului expresia aia, că mă înfurii rău de tot! Þi-am zis de atâtea ori că nu mi place... Să fie sănătoși! Spune-le că nu există așa ceva aci. N-ai văzut și nu există mașină ca aia de care zic ei. N-ai văzut omul ăla din portret în viața matale. Asta să le spui. E clar, nea Viorele? – Lasă că știu ce să raportez, dar... fugi cât mai e timp, asta e problema. Au câteva date și vor răscoli pământul... E vorba de o răpire... E adevărat? – Asta nu te interesează pe mata, vezi-ți de treabă! Știu eu ce am de făcut... Dacă mi iese bine treaba, plec dincolo iar. Mă întorc peste vreo trei patru luni și... Ia spune, nu vrei un televizor din ăla plat, cu ecranul cât peretele, că nu-mi vine acu pe limbă cum îi zice? Ce vrei să-ți aduc de dincolo, spune repede până nu mă răzgândesc! – Păi, ce să zic și eu... nu-mi trebuie... Mi-ai adus destule, ce să zic... Mai bine du-te tu și scapă de necaz și nu mă da de gol că te-am anunțat, a răspuns destul de nehotărât omul în uniformă de poliție, scărpinându-și cu îndărătnicie fruntea și chelia avansată pe sub cozorocul ars de soare și ros de îndelungată folosință. – Ei, las’ că-ți aduc eu ceva ca lumea. Fă așa cum ți-am spus eu și va fi bine, nea Viorele... Ia spune, ai lu’ Cărămizaru sunt pe acasă? De ăi mari, întreb eu, nu de prăpădiții ăia de puradei... – Sunt, dă-i în p...a mă-sii, că au făcut bairam în noaptea trecută la casa aia mare și au... – Aha! E bine, e bine așa... hai, du-te și mata și fă-ți treaba cum trebuie. O să te mulțumesc eu ca întotdeauna, n-ai grijă, l-a încurajat omul pe polițist bătându-l prietenește pe umăr și împingându-l ușor din poartă, în timp ce-n gând îl înjura năprasnic. – Bine băiatu’ ta...! a dat el să-și ia rămas bun, dar a rămas cu gura deschisă, înghițindu-și cuvintele, când a receptat privirea cruntă a celuilalt înainte de a-i întoarce spatele. S-a întors și el încet, abătut și trist, ca un om trecut prin necazuri pe care nu le-a putut depăși. A întins cu palmele câteva cute din uniforma-i șifonată, a tras șapca pe frunte cu năduf și s-a depărtat în tăcere, fără să mai privească înapoi. Era neliniștit și speriat de felul în care a decurs acea discuție în care nu a fost stăpân pe situație în niciun moment... * La prima oră, Silvia se afla la ușa secției de Poliție, cu mult înainte de a se începe programul de lucru. Îl aștepta pe șeful care i se păruse interesat și înțelegător cu privire la situația în care se afla familia ei. Spera să afle vești îmbucurătoare și s-a adresat tuturor care erau acolo ori treceau pe la sediu la ora aceea. Polițiștii care erau de serviciu nu cunoșteau nimic. Nici alții… Când a apărut șeful cel mare, l-a privit direct în față și toate speranțele ei s au năruit căci, după expresia ochilor lui, a înțeles că nu are noutățile așteptate. – Regret doamnă, vă rog să mă credeți, dar asta este situația, i-a vorbit comisarul privind-o cu milă pe femeia cu față obosită și ochi încercănați. Avem câteva date pe care le exploatăm. Oamenii mei, și nu numai, sunt pe teren. Căutăm câțiva indivizi dubioși ce pot avea legătură cu dispariția fetei... – Domnule ofițer, arestați-i ca să vă spună tot ce știu... – Doamnă, nu pot să-i rețin fără dovezi. Și, în niciun caz, nu-i pot aresta fără un mandat emis de judecător, mai ales că nu știm exact dacă fata este răpită ori... – Ori, ce?! Credeți că fata mea este din alea care... – Este posibil să fi mers de bunăvoie la o distracție cu prieteni pe care nu-i cunoașteți și, știți cum se întâmplă, petrecerea s-a prelungit... – Fata mea mi-ar fi spus. Fata mea nu a ascuns niciodată nimic, domnule ofițer. De ce nu răspunde la telefon? De ce este blocat? – Doamnă, mergeți acasă și fiți sigură că vă vom anunța imediat dacă aflăm ceva. Lăsați-ne să lucrăm, a mai zis șeful Secției și a pus mâna pe unul din telefoanele care sunau de câteva minute. Din primele cuvinte folosite de ofițer la telefon, Silvia a înțeles că nu este vorba despre fata ei și a plecat încet, gârbovită și îmbătrânită de ultimele două nopți în care doar ațipea cu intermitență. Era vlăguită, dar a găsit forța de a merge tot mai repede spre casă, chiar dacă știa bine că Tudor, soțul ei, obținuse trei zile libere și era permanent cu ochii pe telefon. Măcinată de supărare, nu uita să și îndrepte gândul și la Cel de la care aștepta alinare și minunea de a-și vedea fata acasă, vie și nevătămată: „Nu se poate, Dumnezeul meu, să am așa mare necaz și Tu să nu mă ajuți… Unde-mi e copilul, Doamne? Unde mă înveți să merg și pe cine să întreb? Tatăl nostru care…” … A făcut doar un foarte mic ocol pentru a trece pe la alimentară și prin piața din apropierea locuinței. Mergea cu capul plecat, cu privirea în pământ, pentru a nu i se putea citi durerea și deznădejdea ce o stăpâneau. Întâmplarea ajunsese la urechile vecinilor și-i venea foarte greu să le suporte privirile pline de compătimire, ori să răspundă la întrebările care parcă-i loveau tâmplele și timpanele urechilor: „Gata? A venit?... Au găsit-o? Trăiește?” N-a mai avut răbdare să caute cheile. Nici nu știa dacă sunt în buzunare ori în pungile ce le avea în brațe și era sigură că nu le vede dacă le caută. Era prea buimăcită și supărată. A sunat. Când Tudor i-a deschis ușa, a rămas câteva secunde în prag și s-au privit lung și întrebător în ochi. Nu a fost nevoie de cuvinte. Amândoi au înțeles și amândurora le-au apărut lacrimi în ochii triști și obosiți... * După primele momente de surpriză și speranță, Iuliana s-a dezmeticit și a vrut să deschidă fereastra și să strige după ajutor. Era convinsă că omul în uniformă de poliție de la poartă o va auzi și o va salva. Nici nu s-a gândit că de la distanța aceea era poate greu să se facă auzită. Atâta doar că polițistul plecase de la poartă și omul care o ținea sechestrată se întorcea agale, scuipând printre dinți și înjurând câinii ce se hârjoneau pe lângă el. Îl înjura și pe șeful Postului de Poliție că l-a deranjat fără să fi fost nevoie. „Un prost și un milog, băga-l-aș în p...a mă-sii de caraliu! Trebuie să-l învăț eu ce să spună șefilor? Nu există mașină cu numărul ăsta în comuna mea. Scurt! Nu există nici un sătean asemănător celui din poză. Scurt! Dar, bine că m-a avertizat, totuși. Trebuie să-i conving pe țigani că fata merită „educată”. E marfă bună și dacă ei se hotărăsc, de mâine am scăpat de ea. Iau banii și plec iar afară. Să mă caute Poliția cât o vrea... Nu mai scot mașina. Mă voi duce la alde Cărămizaru pe jos. Trebuie să fiu atent...”, își făcea bărbatul planul mergând încet, sigur pe sine, fără să mai bage câinii în seamă. În timpul acesta, Iuliana s a repezit înfrigurată și temătoare, la salteaua sub care ascunsese telefonul. L-a scos de acolo și a încercat să caute numărul de acasă, dar aparatul nu funcționa. – Doamne, ce mă fac? Doamne, ce are de nu merge? se tânguia ea cu voce tare, uitând că poate fi auzită de femeia pe care o văzuse atunci când a fost adusă aici. Când a realizat că îl închisese pentru a proteja bateria, a respirat ușurată și a încercat să introducă codul „pin”, dar zgomotele provocate de bărbatul ce intrase în casă au determinat-o să renunțe și să-l ascundă iar sub saltea. Tocmai întinsese bine așternuturile și netezea pernele când a intrat el în încăpere. – Aha, ai înțeles că trebuie și ordine. Bine faci, târfulițo. Voi fi domn cu tine. Ai să vezi la noapte când îmi vin prietenii. Nu uita ce ți am spus. Plec puțin cu treburi. Vezi că am lăsat câinii liberi și ăștia nu prea știu de glumă! A dat să plece, dar s a întors în pragul ușii și a avertizat o ca și altă dată: – Dacă ții la viață, fii cuminte. Casa e încuiată. Ai acces la bucătărie și baie. Femeia o să aducă ce i-am dat să cumpere. Fă treabă bună dacă vrei să fiu înțelegător! Iuliana nu a răspuns și privirea ei nu s-a ridicat mai mult de nivelul genunchilor bărbatului care-i vorbea. Când a auzit zgomotul cheilor la intrare, plină de nerăbdare împletită cu teamă și speranță, a mers la fereastră să se asigure că el pleacă cu adevărat. Mare i-a fost surpriza să-l vadă cu o prelată mare târând-o către mașină. Nu se aștepta să plece pe jos. A reușit să citească numărul de înmatriculare înainte ca bărbatul să întindă prelata pe mașină și s-a convins că l-a memorat bine. L-a urmărit cu privirea până la gardul împrejmuitor. Era însoțit de cei doi dulăi mereu în alergare și dornici de hârjoană. După ce l-a văzut ieșind pe poartă, a mai așteptat câteva minute, apoi a alergat la adăpostul improvizat sub saltea. A activat telefonul și s-a convins că bateria este în stare de funcționare. „Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să fie mama acasă, Doamne!” Așezată la pândă în fața ferestrei, a tastat cu mâinile al căror tremur nu-l putea stăpâni, până a dat de numărul de telefon de acasă...