Chemarea destinului

Silvia spăla îngândurată vasele la bucătărie. Știind că Iuliana sosește acasă între șapte și opt seara, aproape în același timp cu tatăl ei, pregătise cina din timp și masa era deja aranjată când soțul a intrat în casă. Tudor, ca de obicei, plin de praf și uleiuri, a intrat aproape imediat la baie să se spele. Când a ieșit, proaspăt bărbierit și cu poftă de mâncare și vorbă, a ridicat din sprâncene și, oarecum nemulțumit, și-a privit întrebător nevasta. Ea a dat din umeri, evitându-i privirea și s-a apropiat de fereastră. – Nu trebuia să fie acasă? Îmi este foame și sunt destul de obosit, a rupt el tăcerea ce se lăsase în încăpere. – Trebuie să sosească, este ora, a răspuns liniștită Silvia. Mai stăm la televizor zece minute ca să mănânce și ea cu noi... Ce zici? – Păi, mai e ceva de zis? O așteptăm, să mâncăm ca de obicei. Numai să nu adorm pe scaun, a răspuns Tudor binevoitor. – Ei, lasă, că am eu grijă... Treci în sufragerie că vin și eu după ce aranjez aici să nu se răcească mâncarea asta… Au rămas aproape vreo jumătate de oră în fața televizorului, fără să urmărească vreo emisiune. Au vorbit de una, de alta, au făcut niște socoteli, au mai glumit un pic, până când Tudor, ușor iritat, s-a ridicat de pe scaun și s-a uitat lung la femeia de alături înainte de a-i vorbi: – Măi, femeie, eu te cunosc pe tine destul de bine... Nu prea ești liniștită… – N-am nimic. Þi se pare ție, omule... – A dat fata vreun telefon să spună că întârzie ? – Nu, nu a dat. Știi bine că întotdeauna ne anunță dacă își modifică programul, a răspuns femeia ferindu-și privirea de a lui, tocmai pentru a nu-i citi îngrijorarea ce începuse să o macine de câtva timp. Dar, cu circulația asta, poți să știi când ajunge? a continuat ea, retoric, sperând din toată inima ca acesta să fie motivul real. – Da, așa este, dar aproape că s-a făcut de nouă… Am avut o zi grea. Sunt destul de obosit, crede-mă! – Hai să mâncăm. O să ajungă și ea... Au mâncat în liniște. Se făcuse târziu și Tudor s-a culcat. Silvia a mai așteptat liniștită până la știrile de la ora 22.00. Apoi, din ce în ce mai nervoasă și plină de întrebări la care nu găsea răspunsuri, a luat telefonul în brațe și a format numărul de mobil al fiicei. Iuliana nu a răspuns la niciun apel. Fata ei nu a mințit-o niciodată. Anunța când întârzie pe motiv că se duce la teatru ori la vreo prietenă. Știa când merge la discotecă ori la vreo aniversare. Oricum, se întâmpla destul de rar. Dar așa conveniseră și au respectat această decizie. Nu existau secrete între mamă și fiică. Silvia își creștea copila în credință față de Dumnezeu, așa cum și ea fusese crescută de mama ei, în ciuda vremurilor în care la biserică se ducea cu teamă. Era membră de partid și trebuia să pară că ideologia comunistă a îndepărtat-o de perceptele religioase. Altfel, risca să-și piardă locul de muncă. Poate că nu era adevărat, dar teama insuflată de activiștii de partid era înfricoșător de reală. Și-a amintit că a avut parte de o copilărie săracă în zile fericite. În schimb, nu putea uita că adolescența a fost mult mai bogată în zile senine, lipsite de griji. Când a mers la liceu, părinții ei erau foarte mulțumiți. Examenul de admitere era dificil pe atunci. Locuri puține și pretenții mari. Reușita Silviei a adus în casă nu numai bucurie și mulțumire, dar și acel echilibru și stabilitate de care familia avea nevoie. Tatăl ei începuse să calce strâmb, să neglijeze nevasta și copilul, iar o parte din salariu se cheltuia în afara casei. Nu-și explica Silvia la 12-13 ani acele probleme, dar știa că mama ei plângea adesea, că tatăl nu venea în unele nopți acasă și aveau destul de des certuri după care nu vorbeau câteva zile. În anul în care Silvia a început să meargă la liceul industrial din orașul natal, părinții au obținut de la primă­rie apartament nou, de trei camere, prin repartiție de la uzina la care erau angajați. Au fost două evenimente care i-au adus tatăl pe drumul cel bun, de familist corect. Întreținerea era destul de mică, manualele școlare încă erau gratuite, uniforma școlară ieftină. Au avut posibi­li­ta­tea să-și cumpere mobilă, frigider și îmbră­că­minte în rate pe care le puteau plăti lunar, dacă reușeau să folosească veniturile bănești cu prudență și chibzuință. Erau poate cei mai reușiți ani ai României socialiste… A zâmbit amintirilor ce o năpădiseră, dar grija ce o fră­mânta nu i-a dat pace. A oftat adânc și a trecut să facă ordine în bucătărie, apoi a mers în pat, neliniștită. Nu putea adormi. Se întorcea când pe o parte, când pe alta, până când Tudor a mormăit ceva a nemulțumire ori a rugăminte, fără să deschidă ochii. S-a dat încet jos din pat, a tras un pulover pe ea și a trecut din nou în bucătărie. Starea de neliniște creștea. Trecuse de miezul nopții și ea stătea încremenită la fereastră, privind în gol. A mai format de două ori numărul Iulianei, dar în zadar. Pentru că nu a răspuns, și o teamă apăsătoare o năpădea insistent, a mers în dormitor și l-a trezit pe Tudor. – Măi omule, este trei noaptea și fata nu a venit. Ce facem? Ce i s-a întâmplat? – De unde să știu, măi femeie?! Caută telefonul prietenei la care merge ea mai des. Poate că este acolo. Dar, la ora asta... Hai să așteptăm până se face dimineață. Dacă de el s-a mai prins câte puțin somnul, biata femeie nu a reușit să închidă ochii până dimineață. Când întunericul se destrăma și cerul se lumina dinspre răsărit, Silvia era ghemuită în pat cu genunchii la piept și cu cearcăne adânc săpate în jurul ochilor de noaptea albă plină de neliniște. Pentru că nu s-a prins somnul de ea, a mers de multe ori la fereastra dinspre stradă, încet, ca o nălucă, să privească în gol și să numere mașinile care mai treceau din când în când, sperând să zărească silueta fetei. Niciodată nu s-a întâmplat ca Iuliana să nu vină noaptea acasă fără să anunțe unde și cu cine este. Mii de gânduri se adunau și se destrămau în mintea ei obosită și tot atâtea întrebări rămâneau fără răspuns. Neliniștea o stăpânea deja puternic și-i provoca un sentiment ciudat de panică. L-a trezit pe Tudor și a intrat apoi în bucătărie, să-i pregătească micul dejun, după care a început să se îmbra­ce. Se priveau în tăcere fără să-și vorbească. Aceeași teamă și neliniște se citea și în ochii lui și nici unul nu îndrăznea să rupă tăcerea. Bărbatul a băut doar cafeaua. Nu a putut să mănânce. Au plecat împreună la secția de poliție și au cerut să vorbească cu șeful. Nu se începuse programul de lucru. Au fost nevoiți să aștepte. Veneau agenți obosiți din teren și treceau prin sala mare de așteptare unde erau mai multe mese și scaune. Unii intrau în birouri, alții rămâneau aici și completau niște formulare, schimbau informații între ei ori povesteau câte o întâmplare, fără să le acorde lor vreo atenție. Într-un târziu, un agent mai vârstnic i-a întrebat ce pro­bleme au de stau acolo supărați. – Așteptăm să vină șeful ca să facem o plângere, a zis Tudor cu voce scăzută și cu privirea în pământ. – Plângere contra cui? V-a făcut cineva de la noi necazuri? – Nu domnule, dar fata noastră nu a ajuns acasă în noaptea asta... Nu răspunde la telefon... Și nu știm nimic de ea... – Aha, despre asta-i vorba. Câți ani are fata, este majoră ? – Nu a împlinit 18 ani. La toamnă-i face, a adăugat Tudor abia șoptit, simțind că i se frânge vocea. Polițistul l-a privit mai atent, a măsurat-o din cap până-n picioare și pe Silvia, modificându-și vizibil atitu­di­nea. – Păi, haideți la ofițerul de serviciu, de ce să-l așteptați pe șef. Îl cunoașteți personal ? – Nu, dar cui să spunem dacă nu lui ? a îndrăznit femeia să intervină. – La ofițerul de serviciu. Stați de vorbă cu el, scrieți o sesizare după cum vă învață el și mergeți acasă. Poate că a venit fata între timp. Tudor se uita la Silvia întrebător și neputincios în timp ce ea își mușca buzele în neștire. – Rămâi tu aici, femeie. Trebuie să merg la slujbă că deja e târziu. Dacă pot să mă învoiesc vin imediat acasă. Să nu pleci nicăieri. – Bine Tudore, du-te, zise femeia cu jumătate de gură și plecă încruntată spre încăperea în care agentul i-a spus că se află ofițerul de serviciu... – Vă rog să mă înțelegeți, doamnă. Așa spune legea. Este prea devreme ca să dăm fata în urmărire și să facem cercetări. Așteptați 24 de ore. În răstimpul ăsta este posibil și foarte probabil să ajungă acasă. Așa fac copiii din zilele noastre. Se mai distrează și ei. Dacă nu apare, atunci știm noi ce avem de făcut. – Domnule, chiar nu înțelegeți că fata mea este cuminte ? Nu înțelegeți că i s-a întâmplat ceva rău dacă nu a ajuns acasă ? – Eu înțeleg și vă cred. Dar facem așa cum avem noi dispozițiile noastre, doamnă. Dacă nu vine până în seară, începem cercetările... Silvia a ieșit supărată din clădire și a rămas ne­mișca­tă în apropierea ușii de la intrare. Tot mai des își ștergea pe ascuns lacrimile ce începuseră să nu-i dea pace. Cum vedea câte un polițist cu fireturi pe epoleți, îl întreba dacă el este șeful secției de poliție. Până la urmă, din descrierea făcută de câțiva băieți mai de treabă, l-a recunoscut în timp ce acesta urca pe treptele de la intrare, chiar daca era îmbrăcat civil și nu în uniformă. A început să plângă, a mers repede după el și l-a oprit în cadrul ușii. – Domnule șef, fata mea a dispărut de acasă, domnule. Adică, aseară, nu a mai venit de la școală. Și nimeni nu mă ajută, domnule ! – O să vă ascult, dar ceva mai târziu. Mergeți să scrieți o... – Am fost la ofițerul de serviciu și am scris, domnule, dar de ce nu faceți nimic să o căutați, să o găsiți? Dacă a omorât-o vreo mașină? Nu aveți copii, nu aveți milă, domnule ofițer? Lucrătorul de poliție s-a uitat lung la femeie, a analizat-o cu blândețe, apoi i-a întins mâna și s-a prezen­tat scurt: – Sunt comisarul Grosu, șeful Secției de Poliție. Vă rog să veniți cu mine, doamnă. Să discutăm în birou. Poftiți! I-a oferit un scaun și a luat un telefon în mână în timp ce studia fugar câteva hârtii de pe birou. Cu voce hotărâtă, impunătoare, alta decât cea pe care o auzise femeia când i-a vorbit, a cerut să i se aducă mapa de la dispecerat. A citit atent, filă cu filă și a scris câte ceva pe o agendă de buzunar. Nici un mușchi nu se mișca pe fața sa. Doar sprâncenele s-au ridicat ușor a aprobare ori a nedumerire. După ultima filă citită a închis mapa și a privit liniștit femeia obosită ce-l observa în acest timp cu speranță și teamă întipărite pe chipu-i crispat. – Doamnă, în ultimele 24 de ore nu s-a înregistrat niciun eveniment rutier soldat cu victime de vârsta fiicei dumnea­voastră. Nici în alt gen de evenimente, numele ori descrierea făcută în fața mea, nu sunt evidențiate. Totuși, a adăugat ofițerul cu un plus de hotărâre în voce, voi dispune să se verifice și la spitale, pentru orice eventua­li­ta­te, dacă din vreun motiv oarecare a fost internată. A fost ieri la școală? – Da, sigur ca da. A fost. A plecat la 12.00 de acasă. – Bine, vom verifica dacă a participat la toate orele și vom afla când și cu cine a plecat de la școală. Voi dispune o serie de verificări și vă rog sa ne dați o fotografie de a ei. – Am să vă dau. Merg acasă să iau și... O, Doamne! A gemut Silvia nereușind să se ridice. Lacri­mi­le i-au invadat fața. – Încet, încet, nu vă grăbiți, va veni un agent cu dumneavoastră și i-o dați lui, i-a vorbit liniștitor ofițerul în timp ce o sprijinea să se ridice de pe scaun. Cu această ocazie, vă rog să-i descrieți tot drumul pe care se depla­sează fata acasă când vine de la școală în mod obișnuit. În amănunt. Vă veți deplasa cu mașina, deci va fi apoi timp suficient. * În timpul ăsta, după o noapte aproape albă în care mai mult a stat la pândă, în speranța că el va dormi și ea va putea căuta telefonul în rucsac, Iuliana ațipise, cu spatele la el, strângând cu teamă un colț de pătură sub bărbie. Bărbatul de lângă ea dormise liniștit după ce încuiase toate ușile cu mare zgomot și avertizări triviale. O pândise un timp, cu ochii întredeschiși, până s-a asigurat că este destul de înfricoșată. Curând, obosit și amețit de coniacul pe care-l băuse până la ultimul strop, a adormit cu o mână întinsă peste șoldurile fetei, într-un gest de apropiere și de supunere a trupului ei. Când s-a trezit, afară se luminase deja. S-a asi­gu­rat că fata este lângă el. Convingându-se că doarme, a coborât din pat și a ieșit afară din casă, luând cu el rucsacul fetei pe care l-a aruncat pe bancheta din spate a mașinii. S-a întors după mai bine de o oră. A schimbat apa din lighean, a adus un prosop curat și câteva cârpe pe care le-a aruncat neglijent pe lângă pat, alături de câteva sticle cu apă plată. După ce a încuiat atent toate ușile, a plecat din nou. S-a întors aproape de prânz, încărcat de pachete: hrană rece pe care a rânduit-o cu oarecare pricepere pe masă și câteva sticle de coniac și vin. Nu s-a obosit să o salute ori s-o privească pe Iuliana, mai mult simțind-o decât văzând-o că se află acolo unde o lăsase când a plecat. Ea îl privea cu multă atenție, ferindu-și privirea când era cu fața către ea. La lumina zilei îl vedea mult mai bine decât la lumina slabă a becurilor murdare din încăpere. Era brunet, aproape tuciuriu, nebărbierit și, din cauza părului de pe față, nu i se putea citi vârsta. De înălțime medie, chiar scund, dar bine legat, vârtos la trup, bărbatul se mișca greoi, în aparență, dar avea gesturi extrem de rapide în anumite momente, mai ales în mișcarea membrelor. Purta aceeași îmbrăcăminte în care l-a văzut seara. Nu avea o frizură anume. Începutul pronunțat de chelie era scos în evidență de părul negru lăsat să crească de voie, mai ales pe ceafa pe care o acoperea în întregime până sub gulerul hainei de piele. După ce a aruncat pe sub masă pungile din care a scos alimentele, le-a privit atent, parcă inventariindu-le, frecând-și mâinile cu satisfacție. Simțind că este exa­mi­nat, s-a întors dintr-o singură mișcare către fată, incre­di­bil de rapid. I-a surprins privirea cercetătoare și a izbucnit în râs când a observat în ochii fetei cum suferința și spaima i-au alungat curiozitatea într-o fracțiune de secundă, covârșind-o. – E ora prânzului, târfulițo. Am observat că te-ai trezit și te-ai spălat. Hai jos, ce mai aștepți? – Să-mi spui ce ai de gând cu mine, a îndrăznit Iuliana. Când mă... – Hei, gura! Iar vorbești în plus, f...i paștele mă-tii de târfă... Ești nebătută? Treci ici la masă, că te dau cu capu’ de pereți imediat! – Nu pot să mănânc, nu mă simt bine... – Nu te simți bine? O să te simți acușica. Dezbră­că-te și dansează pentru mine, a poruncit el cu voce dură și cu priviri pătimașe printre gene, după care a desfăcut o sticlă de coniac și a băut câteva înghițituri mari. Observând că ea a rămas nemișcată, s-a ridicat de pe scaun, s-a apropiat de pat și a ridicat-o trăgând-o de păr. Fata și-a pus mâinile pe față cu o clipă mai înainte de a primi palmele grele ale bărbatului care, după ce s-a răcorit, s-a întors la sticlă, a băut vârtos și a țipat la ea: – N-ai învățat nimic de ieri până acu, târfă? Dezechiparea! Sau poate că vrei să știi cum îți stă moartă?! Tremurând de spaimă, de frig și de rușine, Iuliana a început să se dezbrace încet, spunând rugăciuni în gând. Și-a șters lacrimile cu bluza și a rămas goală, în picioare, lângă pat... * Agentul de poliție, îmbrăcat în haine civile, a invitat-o pe Silvia în mașină, spre marea ei surpriză. – Sunt agentul de poliție Matei. Vă rog să urcați, doamnă. Mergem împreună și vă rog să vă concentrați cu atenție la tot ce vă întreb. I-a cerut relații despre școală și a condus atent mașina până în fața porții acesteia. Aici a insistat să-i precizeze exact traseul pe care îl parcurgea fata pe jos când pleacă acasă, până la prima stație de autobuz și de la stația de coborâre până la intrarea în bloc. A condus cu viteză redusă exact pe traseul liniei de autobuze. În acest timp, a ascultat atent răspunsurile ei la între­bările referi­toa­re la grupul de prieteni, locuri frecventate de Iuliana în timpul liber cu colegi ori singură, corespondenți pe internet, hobby-uri și multe altele. Femeia a încercat să povestească cu amănunte, dar se depărta adeseori de la subiect. Își stăpânea cu greu lacrimile și suspinele. Agentul de poliție a intervenit de câteva ori pentru a o liniști și a o ruga să se refere strict la problemele de interes operativ la care făceau trimitere întrebările formulate de el. Discuția a continuat acasă și polițistul a notat unele date în agenda sa. Apoi a așteptat până ce femeia a căutat și a ales două fotografii, cele mai recente ale fetei. A notat și cele două numere și le-a comunicat imediat la sediu. Cu această ocazie a primit dispoziție să facă primele investigații, cu multă discreție, dat fiind faptul că fata nu a ajuns încă acasă. I s-a comunicat că a fost la școală până în jurul orei 19.00 când a plecat spre casă. La ora prânzului, cu puțin înainte de începerea cursurilor de după amiază, agentul Matei a contactat câteva fete și băieți, colegi de clasă ai Iulianei. S-a evidențiat cu certitudine că fata a folosit autobuzul, împreună cu alte trei colege care au coborât la prima stație. Din acest moment, despre Iuliana nimeni nu mai știa nimic. Nimeni nu a mai văzut-o. Prin dispeceratul firmei de transport în comun, a reușit să găsească conducătorul auto al autobuzului care circulase la orele respective pe ruta în cauză. Șoferul nu își amintea de fată, chiar dacă, privind fotografiile, a recunoscut-o ca fiind o pasageră obișnuită pe acest traseu. La ora aceea autobu­zul fusese foarte aglomerat. Agentul a coborât în stația în care, teoretic, trebuia să fi coborât și fata. A fixat câteva obiective în care se lucra seara, între stație și domiciliu. A început investi­ga­țiile cu multă pricepere și hotărâre. Nu se afla pentru prima oară într-o așa situație. Avea douăzeci de ani vechime în munca de poliție și deprinderile practice nu întârziaseră prea mult în a se consolida. Singura informație demnă de reținut a obținut-o de la o farmacistă care o știa pe fată. Locuia în aceeași zonă. A văzut-o trecând prin fața farmaciei, pe trotuar, singură, mergând încet. Credea și susținea că a așteptat-o un bărbat, îmbrăcat în geacă neagră de piele, care s-a plimbat mai bine de o jumătate de oră prin apropiere. Farmacista susținea și a consemnat în declarație că fata și bărbatul, a cărui față nu o văzuse, se cunoșteau, pentru că, în momentul în care a privit pe geam, i s-a părut că fata era îmbrățișată de acel bărbat. A menționat că nu era sigură, pentru că era ocupată cu clienții. Iar când s-a uitat din nou, în timp ce primea comanda de la un alt client, contrariată că fata niciodată nu a trecut însoțită de băieți, nu i-a mai văzut pe cei doi. Era sigură că nici mașina staționată lângă bordură cu vreo oră mai devreme nu mai era acolo...