Chemarea destinului

Acasă, Iuliana era binevoitoare și vioaie în toate situațiile. Participa de bunăvoie la curățenie în ajun de sărbători în tot apartamentul și se îngrijea singură, zilnic, de camera ei, în care păstra tot ce-i aparținea într un șifonier cu două compartimente și în câteva sertare. Își ajuta mama la bucătărie în timp ce sporovăiau fără întrerupere despre legume, fructe și rețete, ori depănau amintiri sau făceau planuri de viitor. Erau ca două bune prietene, fără secrete de vreun fel între ele. Nu le întrerupea nimic. Poate vreo melodie deosebit de plăcută ori unul din cele două telefoane mobile ale Iulianei de care nu se despărțea nici când mergea la baie, chiar dacă știa că nu o poate suna decât vreo colegă. În rest, învăța, citea mult, de regulă din domeniul istoriei, literaturii, științei. Când avea timp suficient încerca să facă filmulețe. Nu o atrăgeau discuțiile goale de pe internet și nici filmele porno pe care i le propuneau câteva colege. Le arunca la coșul de gunoi fără să desfacă documentul cu pricina. Privise câteva pe când era în clasa a opta. Văzuse ce dorea pe atunci, își astâmpărase curiozitatea, dar, în același timp, a prins silă de felul în care se făcea sex. I s-a părut ceva murdar, o împreunare bărbat femeie decadentă, mai urâtă decât în cazul animalelor. Nu era pretențioasă sub aspect material. Destul de matură pentru vârsta ei, a înțeles realitatea tristă a familiei: mai mult decât aveau în mod cinstit, nu se putea. Cu un singur salariu de muncitor pe șantierele ce deserveau o parte din drumurile publice ale capitalei, familia ei nu avea un alt venit. Mama era casnică. Până prin martie 1990 a lucrat la un aprozar. Vânzătoare. Salariul nu era prea mare, dar suficient ca, împreună cu al soțului, să asigure un trai cât de cât decent familiei. Acum, după aproape douăzeci de ani de la așa numita revoluție din decembrie’89, erau în pragul sărăciei. Din această cauză, copila, crescută cu multă grijă și dragoste, pleca rar de acasă la petrecerile unde era invitată și unde ar fi putut să se distreze aproape în fiecare seară. Iuliana era o fruntașă la învățătură și se regăsea pe lista primilor zece la aproape fiecare final de semestru în toți anii de liceu. Nu avea preferințe. Învăța la toate disciplinele. Acum, în ultimul an, dădea un plus de atenție celor la care urma să susțină examenul de bacalaureat. De la școală, de regulă, pleca acasă. Până la prima stație mergea cu mai multe colege. Apoi, rămânea singură. După ce cobora din autobuz, mai avea doar circa două sute de pași până în fața blocului în care locuia. În seara aceea, încă marcată de incidentul provocat de acel „bădăran” dintr o clasă paralelă, mergea încet, gânditoare, cu geaca desfăcută la nasturi și cu rucsacul agățat pe spate. Purta în el vreo trei caiete și articole de cosmetică. Avea nevoie imperioasă de relaxare. Ca să uite incidentul și să se curețe de urâciunea expresiilor folosite. Se gândea cu destulă hotărâre cum să-și schimbe felul de a fi ori de a se îmbrăca, astfel încât să nu mai atragă atenția băieților de nicio vârstă. Nu prea găsea soluții și a abandonat repede aceste gânduri, spunându-și aproape șoptit: „Asta sunt și alta mama nu mai face!”. Simțind mirosul primelor ramuri înverzite și înmugurite, s-a oprit pe trotuar și a ridicat capul să le privească, să le zâmbească și să le admire. „Ce repede a venit primăvara! De fapt, iarna asta nici nu-mi amintesc cum a arătat zăpada. Așa de puțină a fost... Și nu a făcut decât multă mâzgă și mizerie prin oraș... Înverzesc deja pomii. O să fie frumos. Abia aștept”. A deschis telefonul mobil și a citit ora, după care și-a continuat drumul cu aceiași pași mărunți și rari, la fel de îngândurată, cu telefonul în mână. „Mama se uită pe fereastră și pune mâncarea la încălzit imediat cum mă vede, sărăcuța de ea... E bine că vine și tata cam la aceeași oră. Vorbim când mâncăm, așa că mă retrag imediat în seara asta, după ce o ajut pe mama la spălatul vaselor. Va trebui să-mi bag nasul neapărat la studiu. Am mult de citit și de învățat. Uf! Va trebui să renunț la telenovelă. Au dreptate ăștia care spun că timpul se comprimă. Mie nu-mi mai ajunge...”. Pe bulevard era destulă animație și întunericul parcă stătea la pândă, gata să-și facă apariția pe nesimțite. La aproape o sută de metri de casă, i-a atras atenția o mașină staționată, cu motorul în funcțiune. I se părea că a mai văzut-o de vreo două sau trei ori și încerca să-și amintească în ce împrejurări. Era lângă marginea bordurii și avea portierele de pe dreapta întredeschise. Iuliana și-a încetinit și mai mult mersul și a privit contrariată către interiorul mașinii, atât cât se putea vedea, fără să se apropie. Nu era nimeni în mașină. Când se afla exact în dreptul ușii din spate și întorsese capul, a simțit două brațe puternice cuprinzând-o pe după umeri și îmbrățișând-o. Speriată, a încercat să se elibereze, dar într o fracțiune de secundă, o mână i s-a așezat pe gură și alta pe cap și, cu o forță pe care ea nu a putut o învinge, au obligat o să-și îndoaie trunchiul. A văzut pantoful negru, bărbătesc, de pe un picior ce deschidea larg portiera și imediat a fost împinsă și trântită cu brutalitate pe canapea. Fruntea și nasul au frecat puternic husa aspră și urât mirositoare în care s-au înfundat, presând-o. Piciorul drept, rămas cu glezna pe pragul ușii și cu genunchiul pe podeaua autoturismului, i-a fost cuprins ca într-un clește de o mână nevăzută și împins în interior. A închis ochii și a strâns cu putere pleoapele din cauza amețelii și durerii ce-o simțea la cap și picior, încercând să realizeze ce i se întâmplă. Totul a fost neașteptat și s-a petrecut fulgerător. În acel moment, o voce bărbătească, apăsată, plină de răutate, aproape de urechea ei, a articulat câteva cuvinte de amenințare: – O vorbă dacă scoți, ești moartă, nenorocito! Paralizată de frică, a simțit doar cum i se smulge telefonul din mână și, parcă în același timp, portiera închizându-se cu putere. Nici nu și-a dat seama că, imediat, autoturismul a pornit în mare viteză... * Nu tot atât de repede și-a revenit Iuliana. A deschis ochii după câteva minute, speriată și năucă, s-a ridicat și a încercat să se așeze pe canapea. În oglinda retrovizoare de interior nu distingea fața bărbatului aflat la volan, dar i-a văzut privirea atentă. O fixa cu ochi mici și răi la fiecare trei patru secunde, fără să reducă viteza mașinii. Nu a reușit să vorbească și nici nu a putut să suporte acea privire. A început să privească afară, cu coada ochiului, deși nu-și revenise din șocul provocat de cele întâmplate, încercând să înțeleagă încotro mergea mașina. Era convinsă că nu se merge către Băneasa, deoarece șoseaua nu era luminată uniform și nici circulație intensă nu a observat. Drumul nu era prea bun, ceea ce a făcut-o să presupună că nici spre autostrada către Pitești nu se îndreptau. Nu a reușit să înțeleagă prea multe, pentru că șoferul a sesizat și a țipat la ea: – Uită-te aici, târfă! Îl vezi? Te spintec dacă te mai holbezi pe geam. Culcă-te pe canapea! Iuliana a privit încremenită cuțitul fluturat cu mâna dreaptă de șofer. S-a înfiorat când a văzut lama lungă și subțire ce strălucea în semiîntunericul din mașină. Mai mult de frică, s-a îndoit și s-a lăsat pe o parte în lungul canapelei, fără să dea jos rucsacul ce încă stătea fixat pe spatele ei. Realizase deja pericolul situației în care se afla și gândea cum să scape. A căutat cu privirea clanțele interioare ale portierei și sistemul de siguranță. Nu a reușit să înțeleagă mare lucru, dar a întins piciorul încet, cu mare teamă, dar cu hotărâre, către mânerul ce părea că ar deschide ușa. S-a ghemuit atentă, puțin câte puțin, pregătindu-se să sară imediat ce o va deschide. Nu-i păsa că mașina se deplasa cu mare viteză. Dorea să sară și atât. Când a izbit clanța, s-a și ridicat, gata să se arunce. Nu a speriat-o ușa blocată care nu a cedat, deși împinsese cu toată forța de care era în stare, cât a paralizat-o din nou vocea scrâșnită a omului de la volan: – Nu știam că ești proastă, târfă! Sunt blocate toate ușile și geamurile. Numai eu le pot desface. De nu vrei sa te înțep puțin, stai dracului cuminte acolo, că te omor! Vocea bărbatului și amenințarea scăpată printre dinți, departe de a părea o glumă, au lovit-o în tot trupul și lama cuțitului fluturat cu îndemânare atât de aproape de piept, a îngrozit-o pe Iuliana. Nu a putut scoate vreun sunet. Doar câteva icnete de aprobare ori de supunere... Două schimbări mai bruște de direcție au clătinat-o pe canapea. A îndrăznit să tragă atunci, din nou, cu coada ochiului. Nu-și putea imagina cât s-a mers și nu bănuia în ce direcție. Cu rugăciuni în gând și cu lacrimi în ochi, a încercat să-și stăpânească tremurul corpului. Era pur și simplu înnebunită de teamă. Nu înțelegea încă ce dorește bărbatul ăsta de la ea. Nu avea bani, nu purta lucruri de valoare. În cap i se învârteau multe întrebări la care nu găsea răspunsuri care să o liniștească. A recunoscut strada pe care locuia o prietenă. O vizitase de câteva ori. „Nu, cred că mi se pare... Ba nu! Iată, acolo întoarce tramvaiul. E cap de linie. Doamne, unde mă duce dacă ieșim din București? Pe șoseaua asta se merge spre Alexandria... Doamne, ce are de gând să facă animalul ăsta? De ce m-a...”. Nu a apucat să vadă mai mult și nici să și termine gândul. O lovitură cu palma, mare și puternică, ce i-a acoperit fruntea și ochii, a culcat-o pe canapea. De durere și frică nu a mai deschis ochii. A rămas încremenită, încercând să măsoare timpul. Nu avea ceas. Telefonul mobil era la acel bărbat. Își aducea aminte că a simțit când i l-a smuls din mână. „Oare îl mai are sau l-a aruncat?” Mai avea unul într-un buzunar discret din rucsac și se ruga Domnului să nu fie găsit de cel ce o răpise de pe stradă. Încărcase bateria în seara precedentă. Spera să-l poată folosi cât mai degrabă. Acum nu îndrăznea. Era singura ei speranță. Autoturismul se întâlnea, după zgomotul motoarelor și umbrele aruncate, cu mașini mari, de marfă, cu TIR-uri. Era singurul aspect ce i s-a întipărit în memorie. În rest, era haos în capul ei. Lovitura aceea peste ochi o zdruncinase destul de rău. După circa o jumătate de oră, potrivit calculului ei, mașina s-a oprit. Omul de la volan a deschis portiera, i-a arătat cuțitul și l-a răsucit de câteva ori amenințător aproape de ochii ei, în timp ce o privea cu satisfacție răutăcioasă, rânjind. Apoi a coborât, trântind cu putere ușa mașinii. A deschis cu îndemânare o poartă mare ce părea a fi din metal forjat, s-a întors la mașină, a intrat și a pornit motorul. Nu observase că Iuliana a încercat în timpul acela să deschidă portierele. Erau blocate. Afară era întuneric, dar nu a aprins farurile. A condus autoturismul în curtea împrejmuită în beton și metal, numai cu lămpile de poziție aprinse. Imediat după ce mașina a depășit linia gardului a oprit și a coborât din nou. A închis porțile. Iuliana se făcuse mai mică decât își imagina vreodată că poate reuși. Stătea ghemuită, cu genunchii aduși sub bărbie, tremurând de groază. Nu vedea nimic în jur. Decât gardul uriaș și un drumuleț de beton în coastă, atât cât putea fi văzut prin parbriz, în lumina slabă a lămpilor. Înainte de a porni motorul, bărbatul s-a uitat la ea și i-a vorbit batjocoritor, acoperindu-i cu voce guturală scâncetele ce se transformau în țipete scurte: – Liniștește-te, târfulițo! Am ajuns. A pornit motorul și a demarat în trombă, urcând forțat circa 15-20 de metri peste barele de fier beton ce traversau învelișul drumului amenajat special, până în fața unei case. După ce a oprit motorul și a stins toate lămpile, a acționat frâna de mână, a coborât, a deschis portiera din spate dreapta, a prins fata de încheietura mâinii și a tras-o afară cu brutalitate. Cu cuțitul în mână, aproape că a târât-o în casa ce părea pustie în întunericul de pe platou. A acționat comutatorul și lumina slabă a două becuri murdare a înfățișat o cameră în care nu se făcuse curat de mult timp. Era un fel de dormitor, cu pat, șifonier, o masă și două scaune vechi cu spătar, două tablouri de familie pe pereți și perdele prăfuite la fereastră. – Ei, aici poți să țipi cât vrei că nu te aude nimeni Dar să țipi când îți spun eu, că altfel mă enervez rău. Și dacă mă enervezi, te bat până te omor. E clar ? – Domnule, eu nu... – Să taci! Numai eu vorbesc aici. Când te întreb eu ceva, ai voie să vorbești. Dezbracă-te ! Lacrimile șiroiau și Iuliana scâncea tot mai puternic, vizibil îngrozită, lipsită până și de ajutorul Domnului pe care-l rugase tot drumul să o salveze. Nu era în stare să se miște și avea mereu senzația că o să cadă într-un abis. A întins mâna să se sprijine de ceva, dar a întâlnit mâna bărbatului care a strâns-o cu putere și a început să râdă batjocoritor. – Hei, târfă, faci scene cu mine ?! I-a smuls rucsacul și l-a aruncat într-un colț al camerei, după care i-a desfăcut fermoarul de la pantaloni. Și pentru că nu nimerea să-i deschidă cureaua lată și fata se opunea cât putea, apărându-se cu picioarele, a lovit-o cu dosul palmei peste obraji, o dată, de două ori... până ce fata a căzut. A prins-o pe după umeri și a târât-o până la patul de lângă perete. A mai lovit-o de câteva ori, deși, fata era leșinată. I-a dat pantalonii jos și i-a rupt bikinii, fără să contenească a râde în neștire. Nu a mai avut răbdare să-si tragă pantalonii jos. După ce și-a dezbrăcat și aruncat la întâmplare geaca de piele, și-a desfăcut nasturele mare de la betelie și fermoarul. Rânjind, s-a aruncat asupra ei printr-un salt scurt, ca într-o luptă. I-a depărtat picioarele inerte și a violat-o cu greutate, râzând nefiresc a satisfacție și icnind la fiecare pătrundere. Durerea ascuțită a trezit-o pe Iuliana. A încercat să-l împingă, să-l lovească peste față și să-l zgârie pentru a se elibera. Nu a reușit. Nu avea putere în brațele pe care le avea prinse cu forță de încheieturi, ca în cătușe. Bărbatul nu a încetat opintirile, pătruns subit de o bucurie vecină cu sminteala. După ce s-a simțit satisfăcut, a coborât, și-a tras pantalonii și i-a aruncat un prosop vorbindu-i batjocoritor: – De ce n-ai spus, târfă, că ești neîncepută? Poate te iertam și te luam de nevastă. Ha, ha, ha! Ai pătat și frumusețe de așternut. Șterge-te bine că mai avem de lucru, proasto! Nu am canalizare aici. O să-ți dau și apă mai târziu. Iuliana nu a răspuns. De durere și teamă să nu-l provoace s-o lovească din nou, a preferat să tacă, strângând din dinți și mocnind a ură neputincioasă. Încerca cu disperată să-și ascundă goliciunea și nu reușea. Mâinile îi tremurau puternic pe prosopul ce-l înghesuise între picioare. Nu îndrăznea să-l privească. Își ascundea ochii înlăcrimați și plini de ură de privirea lui. Știa, simțea că se uită la trupul ei... Pentru ea a fost o noapte de coșmar. Bărbatul s-a mai folosit de trupul ei încă de două ori, după ce a dezbrăcat-o complet. A mușcat-o de sâni, de umeri și coapse cu multă cruzime, până la sânge, plin de pofte animalice. A întors-o de pe o parte pe cealaltă, amenințând-o ca va trebui să-i facă sex oral dacă nu ascultă ce i se spune. La un moment dat i-a cerut să se zbuciume, să plângă, să țipe. – Mișcă-te, vaca dracu’, mișcă-te când îți spun și plângi, strigă tare! Þipă, f...i gura mă-tii de târfă! Mișcă-te, n-auzi? Și pentru că biata fată nu răspundea cu vorba sau cu trupul, a mai lovit-o de câteva ori pe unde a nimerit și, într-un târziu, a scos cureaua lată de la pantalonii ei și a amenințat-o că o spânzură. Degeaba. Iuliana stătea inertă, cu gura încleștată și cu ochii închiși. Reușise să-și potolească plânsul și doar respirația grea, întreruptă de scâncete reținute, i se mai auzea. După ce a obosit ori nu a mai fost în stare să o posede, i-a adus un lighean cu apă. Văzând-o că tremură de frig, i-a spus că are voie să se îmbrace și să pună pătura pe ea, după care a ieșit afară înjurând. A adus din mașină două conserve, o pâine, o bucată mare de brânză și o sticlă de coniac. Le a rânduit pe masă, a desfăcut o conservă de fasole cu costiță afumată și a chemat o să mănânce. Ea a refuzat, deși simțea că o doare stomacul de foame. A îndrăznit să ceară apă de băut. El i a întins sticla de coniac, îndemnând o: – Ia și bea. Îți face poftă de mâncare și de viață, nu fi proastă. Ea a refuzat. I-a mulțumit și a repetat rugămintea de a-i da apă. Până la urmă, i-a adus, dar numai după ce a golit jumătate din sticla cu coniac. – Dormim aici. Să te odihnești, că mâine avem treabă de făcut. Poate te duc la mine acasă. Să fii cuminte dacă ții la viață și nu uita, vorbești numai când eu îți dau voie! Ai înțeles, târfă? Iuliana nu a răspuns. A mișcat încet din cap, afirmativ, strângând pătura sub bărbie. Bărbatul, clătinându-se ușor, a trecut în camera de alături și s-a întors cu încă două pături și o pernă. Ea nu se mișcase din locul în care o lăsase. Își stăpânea cu greu plânsul și urletele ce i stăteau în capul pieptului, cu ochii țintă pe perete. Se întreba dacă este real ceea ce i se întâmplă ori este doar un coșmar. – Să-ți dai pantalonii jos. Poate mai am poftă de tine până dimineață. Cu păturile astea o să fie destul de cald. Tu dormi la perete. Să nu te pună dracu’ să te gândești la vreo prostie, că de mâna mea mori, târfulițo ! Nu a mai fost abuzată până dimineața, dar nici nu a putut dormi. Lacrimile i curgeau în neștire pe perna ce mirosea a mucegai și cu greu se abținea să nu țipe, să nu urle, să nu lovească. Teama de acest bărbat și de pornirile lui sadice o paralizau...