Chemarea destinului

A lăsat-o să doarmă până după prânz, cu riscul că va întârzia la serviciu. Nu știa în ce tură va lucra ea. A dormit și el, neîntors. S a trezit la prânz, obosit, insuficient refăcut. Noaptea albă și supărarea lăsaseră urme adânci pe fața lui. Au mâncat, târziu, în timp ce priviri furișe se strecurau de la unul la altul, fără a cunoaște ce motiv are fiecare să tacă. – Þi-ai dat demisia de la restaurant? a întrebat el după ce a înghițit cu greu ultimele îmbucături. – Demisia?! a exclamat Amalia surprinsă, făcând ochii mari. Ce ți-a venit cu așa întrebare? Nu te înțeleg... – Păi cum, mama dracului, faci față ca să te bâțâi cu țâțele goale la bară? a izbucnit Gabriel pe un ton iritat ridicându se brusc de pe scaun. – ... Uite așa... bine! a răspuns ea în doi peri. Tu de unde știi, că doar nu ți-am spus? – Te-am văzut cu ochii mei... Credeam că ești femeie serioasă. Ești o târâtură, asta ești! Amalia a amuțit la această acuzație neașteptată și, mai ales, nemeritată. Era lovită direct, cu brutalitate, fără menajamente și a dorit în clipa aceea să se deschidă pământul, s-o înghită. L-a privit lung, surprinsă, derutată, descurajată. Nu știa ce să facă, ce să spună. Era uluită de ura de pe fața lui și de cuvintele ce parcă i-au vuit în ureche și i-au lovit obrazul, sfârtecându-le. S-a recules cu greu fără să mai audă și alte jigniri ce curgeau fără întrerupere și fără să-i mai privească fața schimonosită. Între două fraze a reușit să vorbească, să încerce a se explica. – Nu m-am angajat încă... Sunt într-o scurtă perioadă de probă și numai după... – Și după asta ce urmează? Mai ai cu cine să te întinzi pe acolo? a întrerupt-o el cu aceeași ură batjocoritoare în voce. Pe mine m-ai întrebat dacă sunt de acord? – Am vorbit cu un manager de la o agenție de impresariat, la restaurant... Am fost la interviu și m-am convins că... – ... Că poți să-i distrezi, nu? Ce i-ai convins? Spune! – Că pot fi o bună dansatoare, că pot să-mi câștig pâinea ca animatoare în club, a încercat Amalia să-i explice, dar s-a lovit de alte accese de furie transpuse în cuvinte și expresii jignitoare. L-a lăsat să termine și a intervenit imediat ce a găsit răgaz, nervoasă, cu vocea ridicată. – Am șansa ca de acolo să fiu angajată pentru reclame la televiziune... Am șansa să intru în modelling, dacă știi ce înseamnă asta! Ce vrei? Să servesc toți bețivii în cârciumă toată viața? – Tu nu țipa la mine și nu mă mai minți, nerușinato, a întrerupt-o Gabriel pentru a-și continua atacul, prea puțin impresionat de explicațiile ei. Am făcut o înțelegere. Să nu ne mințim! Tu ai mințit. Tu ai ascuns totul, lucrând necinstit. Până când aveai de gând? Până-ți luai țoalele și fugeai pe ascuns? Ești o... ești o... Nu am cuvinte să mă exprim, asta e! a țipat el trântind pumnul cu putere în masă. – N-ai cuvinte pentru că ești un limitat. Asta e! a intervenit și mai furioasă femeia ce-și ștergea pe ascuns lacrimile. Nu ai fi priceput nimic. Doream să-ți fac o surpriză. Doream să muncesc acolo și m am convins că muncesc bine. Sunt dotată! Pot face treaba asta mai bine ca altele care sunt deja vedete... – Ha, ha, ha! Vedete după ce și-au vândut trupurile... Asta vrei și tu să faci. Nu-ți ajunge cât primești de la mine? De ce nu ai spus că nu te satisfac? Nu mai sunt bun pentru tine, nesătulo? – Ești bun, dar se vede că ești prost! Dacă te-ai încăpățânat să rămâi toată viața un biet agent de pază, treaba ta. Te mulțumești cu atât, pentru că ești prost și laș! De asta te-a lăsat nevasta, amărâtule și... – Nu încurca treburile astea că nu ți permit, nerușinato! Tu vrei să te pocnesc? Abia mă abțin... Să-ți iei lucrurile și să pleci dracului din casa mea, a bătut el iar în masă cu pumnul privind-o amenințător și cu atâta dușmănie, încât a convins o că așa va face. – Am să plec, nu-ți fie teamă. Cu așa animal am vrut eu să mă mărit? Nu mi-a ajuns unul, Doamne? a țipat ea și mai tare, cu privirile aruncate în tavan. Am să plec! Să fii fericit ca un animal singuratic. Să urli în pustie, amărâtule! Nu am nevoie de tine și să nu vii după mine în viața ta, prăpădenia pământului, țipa Amalia tot mai aprigă dând drumul la o avalanșă de acuze mai mult sau mai puțin adevărate, în timp ce se îmbrăca cu gesturi nervoase, învârtindu-se în jurul singurului fotoliu din încăpere, până a ajuns la ușa pe care a tras-o cu putere după ea. Ca să se stăpânească, Gabriel s-a reașezat pe scaun. Și-a sprijinit capul în pumnii strânși pentru a se abține de la alte vorbe grele ce le simțea că vor să năvălească din gura-i încleștată. Simțea duritatea mesei în coatele rezemate de ea și se mira în sine de greutatea cuvintelor pe care le asculta fără să riposteze... L-a trezit la realitate mobilul de la serviciu și a sărit în doi pași de la fereastră la cuierul din spatele ușii. A scos telefonul din buzunarul special al bluzonului de piele și a răspuns. – ... Da, să trăiți!... Păi, eram liber azi... Nu a ieșit din spital?... Bine, vin eu, poate o să întârzii o jumătate de oră, dar... Da, desigur, șefu’, sunt odihnit... Să trăiți! A lăsat telefonul pe masă și a trecut în baie. „Când s-a scurs timpul, dom’le, așa repede?” se întreba el, spălându- se în mare grabă. Am stat ca prostu’ la fereastră în loc să dorm ori să mă plimb ca să mă relaxez! La ce-mi folosesc atâtea gânduri, nici eu nu știu. Mersul vieții tot nu-l mai schimb eu acum. După a doua lovitură sub centură, nu mai sunt bun de nimic... Începusem să am încredere în ea și să țin parcă mai mult decât la proasta aia de Dana. Da, o proastă a fost. Dacă avea încredere în mine eram și acum împreună și eram fericiți cu puținul nostru doar... Acu ce să fac? Ce e mai bine de făcut? Încotro să mă îndrept? Amalia nu se va mai întoarce. Poate doar să-și ia lucrușoarele... Să-mi văd de serviciu, bun sau rău, așa cum e el, să mă las în voia destinului. Altă soluție nu am, deocamdată”. Afară era plăcut. Se apropia soarele de asfințit și aerul cu miresme primăvăratice l a mai înviorat puțin. A inspirat adânc, a zâmbit privind în sus și s-a îndreptat cu vioiciune către prima stație de autobuz… * În același timp, Iuliana cobora din autobuz, aproape de casă. Era una dintre fetele frumoase ale liceului. Înaltă, suplă, cu picioare zvelte scoase în evidență de blugii elastici, cu mijlocel subțire și mlădios, cu sâni crescuți armonios, se remarca prin mersu-i vioi pe stradă și în orice împrejurare. Nu-și etala ostentativ nimic din frumusețea-i naturală și întreținută cu evidentă grijă. Se îmbrăca modest și curat. Nu purta uniformă. Când nu îmbrăca pantaloni, fustele lungi până aproape de genunchi și bluzele călcate atent erau purtate cu firească lejeritate, fără a-i evidenția linia foarte plăcută a trupului bine proporționat. La școală era una dintre cele mai active eleve, mai ales în jocurile din timpul pauzelor. În afară de colegii ei, erau destui băieți din alte clase care-i căutau prezența și o atrăgeau în tot felul de jocuri și scene de moment care să-i lase să admire ochii frumoși și gura cu buzele-i moi și roșii ce păreau să fie mereu în așteptarea unui sărut. Nu folosise încă rujul, dar era conștientă că nu avea nevoie. Cei mai îndrăzneți ori obraznici apelau la tot felul de șiretlicuri să-i atingă în treacăt sânii ce deveneau provocatori în timpul alergării ori al gesturilor largi sau bruște cu brațele. Alții pândeau momentul în care să-și poată trece palma, chiar și numai pentru o fracțiune de secundă, pe fesele apetisante ce parcă încercau să evadeze pline de nerv din strânsoarea pantalonilor. Alții, mai sensibili, se abțineau cu greu să nu-și ducă mâna pe părul ei bogat, ușor buclat, ce-i cădea în valuri pe umerii rotunzi. Uneori încercau să o sărute pe obraji ori pe gură. Atunci Iuliana se supăra. Ochii i se umpleau de scântei sub sprâncenele ce se arcuiau acuzator și le vorbea scurt, fără a ridica tonul, dar hotărât, privindu-i în ochi pe cei în cauză: – De ce faceți asta? Credeți că deveniți mai importanți în felul acesta? Haideți să ne respectăm un pic. Nu suport bădărăniile, băieți. Vă rog frumos! Erau puțini cei ce se puteau lăuda că au sărutat-o vreodată ori au îmbrățișat-o cu voia ei. Nu avea un iubit. Era prietenă cu toată lumea în mod egal. Dorea să termine liceul și să meargă la facultate. Acolo era hotărâtă să aibă un anumit fel de viață personală. Atunci, ar fi împlinit 18 ani și gândea să pună problema altfel. Deocamdată se abținea, deși, uneori, simțea nevoia să fie mângâiată, sărutată, plimbată prin parcuri pe timp de seară în afara capitalei ori undeva la munte. Dorea să fie iubită cu trup și suflet. Să fie iubită de un bărbat adevărat. Așa cum și-l imagina ea că trebuie să fie. Gândea o poveste de dragoste care trebuia să fie cea mai frumoasă. Mai frumoasă ca a fetelor din clasa ei și a tuturor fetelor din liceu... – „Dar de ce numai atât? Trebuie să fie cea mai frumoasă poveste de dragoste. Da. A mea și numai a mea!” Nu a dus lipsă de propuneri, dar nu i-a convenit nimic. Instinctul de apărare și dorința de a se realiza erau mai puternice decât curiozitatea firească și dorințele ori poftele de moment. Colegii ei de clasă ori de liceu păreau să fie lipsiți de maniere și de experiență sexuală. Ei nu știau să iubească cum își dorea ea. Erau amatori de aventuri, de regulă, care să nu-i oblige la o implicare sentimentală în adevăratul sens al cuvântului. Alergau după „senzațional”, cum numeau ei întâmplările sau orgiile sexuale aranjate cu fete care făceau orice numai sex normal nu. Aveau listă cu puținele fete „proaste” care nu au cedat și aveau să termine liceul fără să fi făcut sex oral vreodată. Pe acestea le izolau în timp și le tratau cu superioritate, le jigneau cu orice ocazie și nu le permiteau accesul la petrecerile unde ei erau invitați. Iuliana era una dintre acele fete „proaste”, chiar dacă accesul ei nu fusese îngrădit. Era prea frumoasă pentru a fi respinsă și știa să participe la orice distracție, până la un anumit moment în care se retrăgea foarte discret. Fuma puțin, doar pentru a nu strica atmosfera, nu consuma băuturi alcoolice și era foarte atentă la cantitatea de cafea pe care o bea. Nici nu vrea să audă de droguri, fie ele cele mai ușoare și a respins cu multă hotărâre cele câteva invitații la o „gură de iarbă”. În plus, era foarte atentă la conținutul paharului din care bea apă minerală. Totuși, nimeni nu se ferea de ea. Era discretă și nu vorbea niciodată despre ceea ce fac ori discută cei din jurul său. Era încă un motiv pentru care băieții o doreau aproape de ei, în afară de faptul că-i mai ajuta cu șoptitul ori cu fițuicile la dezbateri și verificări. Într-un cuvânt, era o amică bună. Adevărat, până s-o cunoască băieții bine și s-o admită așa cum era, s-a mai găsit câte un „bădăran” care s-o jignească și să-i facă fel de fel de propuneri, așa cum s-a întâmplat și în ziua aceea în care mergea îngândurată pe stradă, cu privirea lipită de caldarâm, fără să vadă pe nimeni. – Hei, Iulia, hai să-ți fac o lucrare „la mansardă” ca să nu mori proastă! – Până la a face asta, învață să vorbești frumos, băiete! a răspuns ea, păstrându-și calmul. – Băi, tu ori ești proastă rău ori ești dusă cu sorcova, gâsca dracu’! s-a rățoit băiatul privind o pieziș, cu buzele răsfrânte în cel mai adânc semn de dispreț pe care și-l imagina el că-l poate afișa. – Te rog mult, încetează cu… – Cu ce fă, proasto? Degeaba ești gagică mișto, băi... O s-ajungi babă virgină cu p...a făcută pungă și cu gura scofâlcită, toanta dracu’! – Bine, bine, așa o fi dacă zici tu... Până atunci, scutește-mă de prezența ta, nobile cavaler! – Băi, dă-te băi în p...a mea, nu mă lua tu cu de astea pe mine că-ți f...t o labă peste ochi de nu te vezi, proasta dracu’! a atacat el, deși părea descurajat. – Proastă e mă-ta că te-a făcut animal, bădăranule! i-a răspuns Iuliana, simțind că trebuie să folosească expresii la fel de vulgare pentru a îndepărta asemenea oameni. Era pregătită să riposteze și cu forța fizică, atât cât ar fi putut ea, iar intenția asta i se citea în privirea-i dură, plină de scârbă, prin care-și țintuia adversarul. Norocul ei a fost că, la fel ca în alte situații asemănătoare, după o înjurătură însoțită de saliva aruncată printre dinți în fața pantofilor ei, „bădăranul” s-a retras.