Culese din instanțe (2)

... Violeta și-a acoperit ochii cu palmele. Amintirile pe care le dezvăluia îi rupeau sufletul și împrejurarea în sine o umplea de rușine. Trecuseră anii, dar pentru ea au trecut fără să-i aducă liniștea, siguranța de sine, încrederea în oameni. Păstra cu strășnicie taina ei și teama de a fi descoperită prin propriile-i slăbiciuni, de altfel firești la acea vârstă și mai târziu, o mistuia permanent, o obosea, o vlăguia și, în aceeași măsură, o maturiza înainte de vreme. Suspina adânc. Uitase, pentru moment, ce povestea și nu știa ce ar trebui să mai spună. A ridicat încet privirea, așteptând să fie întrebată. Avocata s-a ridicat cu gesturi moi, încete, parcă să nu deranjeze ori să nu rupă liniștea ce pusese stăpânire în încăpere de câteva secunde lungi, poate de un minut. - ... Bun, am înțeles până aici... Cum s-a comportat Mișu în acea a doua zi? Foarte pe scurt, te rog! a pus ea întrebarea, aproape în șoaptă, privindu-și ceasul micuț și elegant cu o ușoară umbră de îngrijorare. - El… s-a trezit pe la prânz. Atunci a mai ieșit din dormitor... Mă ocolea. Nu se uita la mine. Mi-a dat ciocolată. Două, din alea mari. A plecat. Mi-a zis să mănânc tot ce vreau eu, fără probleme. Seara, când să plec, a venit cu alte ciocolate și suc. Mi-a dat și două sute de mii și mi-a mulțumit pentru tot ce am făcut... Mi-a zis că, oricând, dacă am nevoie de ceva, să apelez la el, că mă ajută cu orice. Ca între prieteni, a mai zis … M-a pupat pe frunte când mi-a deschis ușa să plec și m-a rugat să nu fiu supărată pe el. Nu eram atunci. Totuși, eram, dar pe mine... - Mai avem cel mult cinci minute… Vom continua acolo, într-un colțișor, a întrerupt-o avocata, în timp ce-și aranja un teanc de hârtii în mapă. Acesta de te-ai măritat cu el, Cartuș, când ți-a zis prima oară că ești curvă, în noaptea nunții, sau... cum este la voi? - A, nu! Atunci... nu am avut probleme. A arătat și cămașa la... - Cum?... Păi, n-am înțeles! a exclamat avocata deosebit de contrariată. Atunci, prima oară, cu Mișu, nu… nu ai pierdut sânge? Că doar erai fecioară, nu? Mă înțelegi ce vreau să spun... - Nu, doamnă, vai de mine! Păi ce, eu spun minciuni? … Că și el se uita mirat la mine și pe cearșaf, dar nu am știut atuncea de ce... - Mda, cred că înțeleg ceva... Ori el a fost prea beat și... n-a putut să te dezvirgineze, ori tu ai avut himenul puternic sau elastic. A rezistat presiunii, destul de slabe, am priceput din cele relatate de tine… De fapt, e posibil să nu se rupă niciodată, depinde, dar să lăsăm asta! Păi, în cazul acesta, tu erai fată mare când te-ai măritat cu soțul tău, cu acest Cartuș, cum îl cheamă... - Nu... că noi am trăit împreună, fără acte, aproape un an… Am vrut să termin liceul. Pe urmă ne-am luat. Dar atunci așa s-a întâmplat, prima oară cu el... - Da, în regulă! Hai să mergem, a întrerupt avocata discuția. Continuăm acolo, dacă va fi timp. Și-a luat roba din cuier, a condus-o pe fată la ușă și a încuiat biroul. Au traversat strada și, după vreo douăzeci de pași au ajuns. Avocata a intrat în sala de ședință, atenționând-o să o aștepte. Violeta a rămas pe holul larg ce despărțea cele două săli la ușile cărora așteptau câteva persoane. Doi jandarmi se hlizeau la ea, fără să-și ferească privirile, dându-și coate. Coapsele ei, scoase în evidență de blugi, le atrăgea atenția la fel de mult ca și sânii ridicați și neacoperiți de sutien. Părul bogat, negru lucios și ondulat, îi cădea pe umerii puțin acoperiți de o bluză subțire, albă și destul de decoltată. Înaltă, cu trup mlădios și talie subțire, părea că nu a împlinit nici vârsta majoratului. A respirat ușurată când l-a văzut pe cel chemat de ea ca martor în colțul opus al holului și s-a apropiat de el. Au intrat în vorbă… - Hai să mai vorbim câte ceva. Nu ne-a venit rândul. Mai sunt două cazuri în dezbatere, i-a șoptit avocata, imediat după ce a ieșit din sală, trăgând-o ușor de mână în cel mai pustiu colț al holului. Cum a fost, cum s-a purtat bărbatul acela cu tine? a întrebat-o, tot în șoaptă, imediat ce s-a asigurat că nu sunt ascultate. - ... Doamnă... la început, foarte bine. Timp de doi ani... Când ne-am cunoscut, el venise din Spania. Muncea acolo cam șapte-opt luni pe an. Nu știu, niciodată n-am știut cu ce s- ocupat el acolo... ... Cartuș era mai mare cu opt ani. În țară nu prea avea el și familia lui din ce trăi. Nu avea nimeni serviciu permanent. Nici nu se pricepeau în vreo meserie. Luat de val, a muncit cu ziua pe unde s-a nimerit, a adunat ceva bani și a plecat cu un grup de prieteni în Italia. La periferia Romei, în cocioabe încropite din te miri ce, stăteau înghesuiți câte șapte-opt, de nu aveau loc să se lungească noaptea. Până li s-a demolat maghernița și au fost alungați de acolo. După două luni, fără să obțină un loc de muncă, el a reușit să plece în Spania împreună cu alți doi din fostul grup. A prins câteva săptămâni bune la cules de căpșuni. Nu reușea niciodată să realizeze norma zilnică. El nu era obișnuit să muncească atât de mult și în așa domeniu atât de străin de tradițiile etniei sale. A plecat și, cu chiu cu vai, a găsit de lucru pe un șantier de construcții. Salahor. Făcea de toate și începuse să capete ceva deprinderi în domeniu. Și-a dat seama că nu are altă soluție. Aici nu a reușit să fure. În Italia ciupise câte ceva și a scăpat ca prin urechile acului din mâna carabinierilor. De fapt, a hotărât să fugă de acolo atunci când a auzit că sunt polițiști români pe urmele bandei în care intrase. Venea în fiecare an în țară. Banii câștigați îi permitea să se îmbrace bine și să lase câte ceva și familiei sale. Restul era adunat și păstrat cu grijă în bancă. După trei ani, nu se plângea de nimic, dar prinsese gustul banilor. Vrea mașină, vrea haine scumpe și se gândea uneori la o casă mare, cu etaj și turle, acolo acasă, pe malul Oltului. Așa cum a văzut că au făcut alții... Întâmplător sau nu, a intrat într-o rețea de infractori înrăiți. Nu știa el prea bine cu ce se ocupă ei. Erau bogați. Plini de aur și cu valută în bănci. La început, un an de zile, el nu făcea altceva decât să transporte pachete și pachețele. De regulă, erau piese provenite din autoturisme furate și dezmembrate. Mai apoi, în anumite zone stabilite cu precizie de șefii lui, transporta și vindea articole de tot felul, provenite tot din furturi. Din case și magazine. În special electronice, dar și obiecte rare, prețioase. Când a cunoscut-o pe Violeta, era un „om făcut”, precum se lăuda el însuși. Inițial trebuia să o cunoască, să o atragă și s-o convingă să plece cu el în Spania ori în Italia, unde i-a promis solemn că are post de doamnă, garantat, acolo urmând să se căsătorească. Singura condiție era să-i prezinte câteva colege ori cunoștințe, românce, cunoscute ca având o viață ușoară, libertină și sunt amatoare de distracție. Ea a refuzat imediat orice propunere de acest gen și a rămas destul de distantă față de el. Era rece la toate avansurile. Teama nu o părăsise. Nu uitase acea întâmplare nenorocită pe care, la această vârstă, o judeca cu totul altfel. În timp, el s-a îndrăgostit cu adevărat de Violeta. O aștepta seara, după ce venea de la școală, pentru a o invita la cofetărie, pentru că la baruri ea a refuzat cu îndârjire să meargă. S-a purtat foarte frumos cu ea și îi făcea cadouri scumpe. După un timp, s-a îndrăgostit și ea. A început să aibă încredere în el. Înainte de a se întoarce în Spania, cu o lună înainte, a cerut-o de nevastă. În principiu, ea a fost de acord, dar l-a rugat să o aștepte să termine liceul. După ce au discutat cu părinții, a dus-o la el acasă. Acolo a fost începută viața intimă a lor și acolo a demonstrat la ai lui că a fost virgină. Fericit, Cartuș și-a cumpărat mașină nouă. O Dacia Logan, pe care o conducea pe toate străzile, însoțit de Violeta, să-l vadă lumea. Cu o lună înainte de a pleca în Spania, a adus-o pe Violeta la părinții ei, la bloc. A lăsat muzica la maxim, cu ușile mașinii deschise, făcându-și de lucru sub capota portbagajului, ca să atragă atenția. Huiduit și fluierat de la ferestre, a urcat mândru și indiferent pe treptele de la scara blocului, conducând-o pe fată după ce a prins-o de mijloc cu un braț. Cu celălalt purta triumfător câteva pungi voluminoase și sclipitoare, la vedere, pline de daruri ieftine pentru toți frații fetei. Atunci s-a angajat să se căsătorească legal cu Violeta, la prima revenire din străinătate și să facă nuntă mare. A fost de acord ca fata, în lipsa lui, să locuiască la părinții ei. S-a ținut de cuvânt cu tot ce a promis... ... - Doamna avocat, că veni vorba de promisiuni…, cum să vă spun, am promis că dacă mă ajutați, voi face tot posibilu’ să vă dau și eu ceva, a îngăimat biata femeie cu voce stinsă, în șoaptă abia auzită, privind în jos. - Hm, da… mai vorbim noi despre asta… Nu ai tu de unde să-mi dai mie. În plus, ai trecut prin atâtea probleme, că nici nu... - Doamna avocată, am serviciu. Nu câștig mult… Doi privatizați la care țin numai evidența primară… Mă gândeam că mai am de la mama mamei mele... - Oi avea… bănuiesc eu ce. Mi-ar trebui ceva pentru doamna judecător, și-a schimbat doamna avocat poziția anunțată doar cu un minut înainte. E femeie judecătorul de azi, că am uitat să-ți spun… Bine, mai vorbim, am zis. Văd că nu au terminat primul caz. Mai spune-mi ceva. Spune-mi de momentul în care a început să se poarte urât. De la ce anume a început necazul. Lasă celelalte elemente și întâmplări, te rog! a îndemnat-o avocata imediat după ce a reapărut în ușa prin care intrase într-o încăpere să-și îmbrace roba cuartă, proaspăt călcată. „Nu că aș avea nevoie de ele, dar să-i dau impresia că mă interesez pentru a-i putea susține cauza și a-i obține ceea ce, oricum, judecătoarea va hotărî, presupun… Iar în direcți cealaltă, dacă e vorba de moșteniri, e altceva. Nu dă din banii munciți de ea și nici copii nu are… Să vedem cum decurge acțiunea… E foarte adevărat că m-a mișcat tot ce mi-a povestit. Îmi pare rău de ea. Sincer. Nu doresc nimănui să i se-ntâmple așa ceva. Nici la mine nu curge... Pică! Uneori pică prea puțin ori deloc...” medita ea, în timp ce încerca să-și schimbe atitudinea. Simțea că lumea, în general, o priveau cu mai mult respect atunci când poartă acest veșmânt oficial Părul blond, tenul deschis și bavețica albă contrastau puternic cu acel negru al robei ce-i conferea purtătoarei un plus de prestanță. Părea mult mai sobră și mai înaltă. Expresia feței se schimbase radical. Devenise mai aspră. Cel puțin așa a văzut-o Violeta în acel moment, îmbrăcată. S-a pierdut puțin și a privit-o din nou cu teamă. Nu părea hotărâtă să mai vorbească. - Hai, spune! Îmi stă așa de urât în robă, încât nu mai vorbești cu mine? a întrebat-o doamna avocat, încercând să pară mai apropiată, mai prietenoasă. - … Nu... nu vă gândiți în felu’ ăsta. Sunteți frumoasă... Știți, în primăvara anului trecut, a venit mai repede decât a anunțat. A venit fără cadouri pentru mine. A adus numai pentru ai lui. Când am rămas singuri în cameră, s-a repezit la mine și m-a luat de păr, țipând: „Să pleci, fă, împuțito, să pleci de la mine, f…i gura mă-tii de curvă! Să pleci în neamu’ tău, că este mulți și proști, f...i neamu’-n cur! Te-ai regulat de la 10 ani, că ți-a plăcut fă, curva dracu, băga-mi-aș p...a în morții mă-tii! Te-a mâncat în p...ă rău, hai? M-ai înșelat făăăăă, mânca-ți-aș coliva cu morții mă-tii! Te-ai făcut de poveste în cârciumile spaniole, tuta dracu’!” ... Mi-e rușine să vă spun în ce fel m-a mai înjurat și cum mi-a vorbit... Am întrebat de ce mă ceartă fără vină. M-a lovit imediat peste gură. Cu dosul palmei mi-a dat. De mai multe ori. Îmi curgea sânge din gingii și din buze, îmi curgea și din nas, dar m-a mai lovit peste față. Þipa la mine ca să-i spun cine-i românu’ care m-a tăvălit prima oară… Tânăra femeie a început să plângă. Încet, în suspine înfundate. Se ștergea la ochi cu gesturi mecanice și nervoase. Amintirile o zdrobeau sufletește. Părea că simte și acum duritatea loviturilor și greutatea acuzelor nefondate. A continuat să vorbească așa de încet și cu întreruperi, încât femeia în robă s-a apropiat de ea la nicio palmă distanță pentru a o auzi, după ce a privit în jur să observe dacă cineva ascultă. În acel moment l-a văzut intrând în sala de judecată pe avocatul acuzării. Înalt și suplu, purtând semeț roba și privind de sus pe cei doi jandarmi care l-au salutat cu respect, nu vedea pe nimeni. - Stai, nu mai vorbi! a șoptit ea imperativ, strângând-o pe Violeta de cot pentru a o atenționa. Am să merg în sală… Să văd ce pot aranja cu doamna judecător. Să intri și tu la trei-patru minute după mine. Te așezi pe o bancă. Te ridici când îți auzi numele și spui „prezent”. După aceea vii lângă mine, acolo unde ai să mă vezi, mai în față... Nu vorbești decât dacă doamna jude îți adresează ție direct vreo întrebare, deși este aproape exclus să facă asta. Eu voi vorbi în numele tău... Ne-am înțeles? - Da, doamnă! a îngăimat Violeta cu voce stinsă. Mâinile îi tremurau și avea senzația că nu-și mai simte picioarele. S-a rezemat cu o mână de zid și a rămas cu privirea ațintită către ușă, deși nu vedea nimic acolo și nici altundeva. Număra în gând, ca să-și dea seama când să intre...