Culese din instanțe (2)

În municipiul de pe malul stâng al Oltului era liniște. Zi de vară uscată. Zi prevestitoare de furtună. Furtună anunțată de norii ce se adunau într-o liniște amenințătoare și care părea că vine să împrăștie din sufletele oamenilor furtuna interioară, puternică și mistuitoare, peste care trecuse o noapte și nu se liniștise. Era a doua zi după ce moțiunea de cenzură picase în plenul Parlamentului… Partidul „unic” sau „prezidențial”, după cum este denumit pe aceste meleaguri partidul aflat la guvernare, a avut suficienți susținători, chiar dacă au fost câteva cazuri de dezertare, dacă așa se pot numi situațiile în care omul, ca individ lucid, votează potrivit conștiinței sale nealterate. Ceea ce nu presupune că „palma” primită în fața națiunii nu a fost usturătoare! Numărul celor care au votat „pentru” a fost mai mare decât al celorlalți, dar Regulamentul de funcționare prevedea cu totul altă modalitate de calcul... Aparent, spiritele se liniștiseră. Se vorbea aproape în șoaptă. Oamenii încercau să se liniștească, să înțeleagă și să descopere noi repere pe drumurile viitorului. Despre ce și cum a fost ieri în Parlament se discuta numai în parcuri și la cârciumile de cartier. Erau doar grupuri mici, răzlețe. În schimb, în piețe se vorbea tare, mult și cu obidă. Se vorbea pe față. Fără ascunzișuri. Privatizații și oamenii lor erau pasivi și încingeau spiritele. „Ce e, bă? Nu vă convine? Destul am dus țara în spate. Acum s-o mai duceți și voi... E normal, nu?”. Adevărat, unii se abțineau de la provocări și încercau să-i calmeze pe cei mai porniți, mai ales când se ajungea la jigniri directe și înjurături. Erau dintre cei care aveau câte un soț ori copil angajat în serviciu la instituțiile statului. Adică, aveau bugetari în familie și socotelile făcute deja de aceștia, anunțau sărăcia la ușile caselor lor. Cei mai îndârjiți erau pensionarii. Nu existau deosebiri de vârstă ori de profesii în care lucraseră până mai ieri. Ei știau doar că li se ia din pensie. Că li se ia, printr-un abuz al Puterii, din dreptul lor de proprietate! Drept câștigat în zeci de ani de muncă prin contribuții lunare bănești, potrivit legilor în vigoare. Majoritatea celor angrenați în discuții aveau pensii mai mici 8 - 10 milioane lei vechi. Expresii de genul: „am divorțat de marinar și de păpușa lui de paie” ori „gata, dau divorț și de ăștia, f...e muma lor de hoți”, era auzită la aproape fiecare 10 minute, cam în toate taberele agitate de rosturile politicii. Se pare că așa exclamau cei ce l-au votat pe actualul președinte și au mers „pe mâna” primarului, cu un an mai înainte. De fapt, că au primit sau nu câte o pungă de plastic cu sigla „partidului prezidențial” pe exterior și cu câteva alimente în interior, majoritatea au votat că așa au vrut. Erau sătui de afacerile necurate ale celor ce s-au perindat la putere în anii de după revoluție. O parte din ei, din cei ce înjurau, erau chiar membri legitimați ai partidului, dar, vorba unui pensionar mai tare-n gură, „Bă, toate ca toate, dar până la dreptul meu, e clar?” Tot el explica celor strânși în jurul lui: „Au furat destul. Nu accept să-mi fure mie pensia. Eu am muncit la stat 48 de ani bătuți pe muchie. Dar am avut salariu și sporuri. Am avut unde munci. Am avut unde mânca și am avut unde locui. Acum, că nu mai putem lucra, ne taie pensia. Să-mi dea loc de muncă și merg la treabă, dar îmi dă? N-au ăștia tineri, cu diplomă, unde lucra, dar noi! Unde s-a mai pomenit, bă frate așa ceva, f...e muma-n c...r de hoți?” Întrebarea plutea în aerul uscat de razele soarelui din primele două ore ale zilei și rămânea fără răspuns. Chiar dacă încerca vreun altul să-l formuleze, era acoperit de alte întrebări, nedumeriri și înjurături exprimate fără menajamente... Pe străzi era aproape pustiu. Puțină, foarte puțină animație în jurul poștei și în fața a câtorva magazine. Mai jos, către orașul vechi ori, mai bine zis, centrul vechi, mai că nu se vedea țipenie de om. Doar mașini. Multe mașini. Diverse tipuri, mărimi și culori. Singurul lor aspect comun era, chiar de la prima vedere, prețul. Nu trebuia să fii introdus în domeniu ca să-ți dai seama că, în majoritate, era scumpe. Foarte scumpe. Elegante. Fără a fi prea multe cumpărate la a doua mână. Aproape toate circulau dinspre ori către podul de peste Olt sau spre centrul vechi. Mai jos, coborând până la parcul ce poartă numele scriitorului Eugen Ionescu, născut aici, în această urbe, la 26 noiembrie 1912, adăpostindu-i și statuia apărută odată cu renovarea vechii grădini a centrului orașului, se simte din plin aerul împrospătat cu răcoare de fântâna muzicală care oferă cu generozitate fragmente din creația lui Beethoven. Simfonia a 9 a este îmbrățișată de liniștea aparentă de aici. Ea părea că aruncă la înălțime considerabilă jeturile de apă ce se desfac grațioase în mii de picături ce saltă în ritmurile create de marele compozitor. Câteva grupuri de tineri în ținută lejeră ocupau o parte din băncile cele mai bine plasate la umbra pomilor bătrâni și a chioșcului de lemn, încercând să acopere cu zarva lor muzica fântânii muzicale. Fetele, cam toate mai mici de 17 ani, își etalau culoarea pielii de la picioare și de pe burtica ornată, obligatoriu, cu inele strălucitoare, într-o agitație permanentă, fără de vreun motiv, aruncând ocheade în stânga și-n dreapta și aruncând resturile de țigări printre firele de iarbă și printre floriile udate la prima oră a dimineții. Băieții, cam de aceeași vârstă, cu câte unul sau doi lideri mai răsăriți cu vreo doi-trei ani în fiecare grup, le priveau indiferenți și le mângâiau ori sărutau vulgar, din când în când, după fiecare frază ori banc menite să provoace explozii de râs. Un râs… de râsul lumii! Cu voci răgușite, în hohote lipsite de muzicalitate și împestrițat adesea cu râgâieli dizgrațioase. Pe băncile mărginașe și cu mai puțină umbră, câțiva pensionari își odihneau oasele. Dacă erau cel puțin doi, discutau. Cu voce joasă. Discutau și înjurau. Dacă erau mai mulți, discutau și ei. Cu voci mai puternice. Și înjurau mai mult. Cu obidă. Cu furie și scârbă. Aceeași temă era pusă în discuție: scăderea pensiilor cu 15%. De salariile bugetarilor și reducerea acestora cu 25% se vorbea mai puțin. În schimb se spunea argumentat că micșorarea veniturilor este mult mai mare: „Să credeți voi, fraților că se vor opri la asta doar! Se scumpește gazul, motorina și benzina… Da, da! Se va scumpi și curentul electric. Păi, hai să ne aducem aminte că toate mărfurile se produc și se transportă folosind energie de toate felurile, nu? Deci, e clar, fraților că mărfurile de tot felul se vor scumpi. O să vedeți și o să vă aduceți aminte ce v-am spus”. După ce neclaritățile erau lămurite de unul și de altul, se ridica altă voce: „Domnilor, ascultați la mine aicea... dacă astea se scumpesc, v-ați gândit că vom plăti mult mai mult la întreținere? Și, în general, la toate serviciile, că dacă vor crește prețurile la toate ălea de care am vorbit, vor crește peste tot. E musai! Ați văzut că deja primarul ne-a mărit impozitul pe case și mașini? Vor mai mări și ăia de la București impozitele. Și atunci, adunându-le pe toate, cu cât scade pensia, domnilor?” După câteva momente de tăcere, timp în care se rumegau bine cele auzite, venea și răspunsul pe un ton jos, mânios, plin de tristețe și neputință, al vreunuia care poate lucrase în domeniul economic: „Păi, după mintea mea, cam cu vreo 30- 40%, domnilor. Dacă nu va fi chiar jumătate din pensie, f...e muma-n c...r de nenorociți”. Apoi, continuau să facă socoteli. Cum să-și împartă banii mai bine. Se vorbea de datorii, de împrumuturi, de mâncare, de medicamente, de nevoile copiilor și nepoților. Peste tot, acolo unde erau doi ori mai mulți oameni, se vorbea despre bani... Mai jos, coborând pe fosta stradă principală ce duce spre Olt, „lipscani-ul” vechiului oraș, până în apropierea Primăriei municipiului condusă de unul din cei mai tineri și înfocați membri ai PDL, reales în al doilea mandat cu un scor „ceaușist”, se vorbește tot de bani. Privirile cad pe clădirile ce devin tot mai posomorâte, cenușii și neputincioase în fața capriciilor vremii. Sunt foarte multe, toate cu etaj, în stil vechi, păstrând tradiția locului și a vremurilor, părăsite și neîntreținute de proprietarii lor. Câteva poartă plăcuțe cu inscripția „de vânzare”. Plăcuțe vechi. Nimeni nu a vândut și nimeni nu a cumpărat. Cândva, poate în primul mandat, primarul a promis că va atrage bani europeni și investitori pentru a reda orașului măreția de altă dată. Nu a mai vrut ori nu a mai reușit. Nu se știe. El nu dă explicații. El e preocupat de fântâni muzicale, crâmpeie de verdeață și flori aduse din Olanda în vase uriașe extrem de scumpe aduse și ele de pe cine mai știe unde, locuri de parcare și reabilitarea blocurilor de pe arterele centrale, în principal. Ca să le vadă tot omul. În bună parte, reușite. Toate. Parțial, utile. Și plăcute. Se bârfesc multe despre el, ca peste tot. Că și-a turnat vile din betonul pentru fântâni și șoseluire, că are un hotel pe la Paris, că oferă lucrări la anumite firme fără licitație, avantajând pe cele ce aparțin soției sale chiar dacă este membră a altui partid politic, c... și multe alte trăsnăi pe care nimeni nu le poate verifica. În apropierea Judecătoriei, orice nou venit, cu treabă ori la prieteni sau rude, în vacanță, rămâne uimit de mulțimea birourilor de avocatură. La parterul acelor case nelocuite ce poartă trufașe emblema tradiției, a timpului și a sărăciei, s-au adunat în timp, de o parte și de alta a străzii, dar și pe străduțele din apropiere, avocați de toate vârstele și condițiile materiale. Privind forma, mărimea și bogăția firmei ori amenajările exterioare și interioare din spațiul închiriat, poți descoperi cu ușurință care este mai bun în meserie ori mai orientat în atragerea clientelei și în menținerea unor relații de prietenie cu anumite categorii de persoane cu rol în sistemul judiciar. Spre deosebire de restul teritoriului municipiului, aici, în această zonă, este aglomerație în fiecare zi în care instanțele de judecată au activitate. Un du-te - vino permanent. O circulație pietonală densă. Este interzis accesul vehiculelor în zonă. Soarele pătrunde greu printre clădirile înalte. Clădirea Tribunalului este foarte aproape de clădirea Judecătoriei. Ceva mai departe de birourile amintite și de mișcarea oamenilor de toate vârstele, sexele , culorile și preocupările, la câteva zeci de metri distanță, pe o ulicioară îngustă și retrasă, în apropierea unei biserici cu un trecut aproape la fel de întins ca al urbei însăși, doi bărbați discutau destul de aprins tot despre bani. Atâta doar că nu era vorba de pensii și salarii… Unul dintre ei, înalt și suplu, destul de atent îmbrăcat pentru acest sezon, purta un gen micuț de geantă-diplomat pe care l-a deschis de vreo două ori să verifice existența unor hârtii. Acte importante, se pare. Era degajat în dialogul șoptit și avea o gestică măsurată, atent studiată.