Când în nopțile de iarnă
Se aude-un vuet lung
Și copacii se înclină
Pâna aproape de pământ...
Este crivățul ce-n goană
Spulberă și răscolește,
Chiar ființa fără hrană
Din bârlogul ei nu
În liniștea nopții,
Pe cărări mergând,
M-aud suspinând
De dorul vieții.
Căci totul e mort,
Și triste sunt toate,
În suflet nu-ncape
Tristețea ce-o port.
Dar, în inima-mi moartă
Și-n
Privesc in gol, copacii goi mă dor,
Mă arde sufletul pe care-apas\' un nor.
Tu m-ai iubit? Amor nefericit, stiam,
Ce dureros stiam, zadarnic, nu te-nțelegem.
Dar azi explozia tristeții mă
Tîrzie-i noaptea, și-i pustiu,
E noaptea-n care mortu-i viu.
Ieșind din casă mă îndrept...
Unde? Nu știu, poate s-aștept.
Bărcuța mea e-acolo-n port,
E singură precum un mort,
Să îi dezleg
Cred că ziua-i pe sfârșite,
Iar amurgul ne-a cuprins,
Haide, haide dulce fata,
Hai acolo-n luminiș.
Ce-ți dorește inimioara
O sa-ți dau, chiar și mai mult,
Numai că, în schimb tu trebui\'
Să
MC