Îmi aduc aminte era ieri sau va fi mâine?

Voi ști oare de ce și pentru ce am trăit? Mi s-a dat lumina și-am spart-o în mii de cioburi să pot umbla în umbra ei. Am primit ca dar al nașterii fulgi mari, ca din ei, peste câmpuri, să zidesc suflete. Lumea e plină de culori, fiecare își alege culoarea care îl reprezintă. Îmi alesesem demult verdele, credeam că e ceea ce sunt eu, că sunt mereu într-o continuă renaștere, că verdele e culoarea primăverii, a trezirii la o nouă viață, e culoarea lunii mai, când verdele este colorat de multitudinea florilor. Mă asemănam lunii iunie, o lună plină de verdele copt al cireșelor, considerându-le jertfe ale sufletului nostru, numărându-ne zilele câte au fost și câte vor mai urma. Sunt o veșnică alergătoare printre culori, caut entuziasmul și efectele centralizate pe anumite personalități, încercând să le descopăr misterul interiorizându-mă dincolo de culoare, acolo unde sufletul stă doar cu brațele deschise. Într-un colț, o urmă de albastru încearcă să-mi deschidă cerul cu palete de verde crud într-o speranță continuă de cunoaștere… Mi-am plecat genunchiul în semn de rugăciune în trupul încolțit de desnădejdi. Þi-am dăruit brațele mele când toți mă credeau moartă, fiindcă, știam, că doar iubirea învinge. Norii își revărsau bucuria peste obrajii mei însetați de rouă. Nu plânsesem decât în clipa următoare alergând după veșnicie. Alergam risipindu-mi spiritul, niciodată gata de plecare… Am avut un timp în care m-am regăsit ieri mai mult ca oricând, a fost un moment în care durerea mi-a cuprins întreaga ființă, când am văzut ucigându-se în mine oameni, erau cei cărora ar fi trebuit să le dau viață, dar din frica necunoscutului din mine i-am ucis cu bună știință. Nu mai departe de ieri, trupurile lor îmi cereau iertare, iar scâncetul lor îmi felia trupul în răni pline de putreziciune, mă vedeam ca o reptilă sufocându-mi ceea ce numeam a fi frumosul din mine, era doar abisul pe care nu-l cunoșteam. Brațele mele se înecau în amarul tainei destăinuite. Gândul tău albastru îl primisem ca pe un dar al așteptărilor și nu mai pot să respir fără el; fără tine nu mai pot rosti: inimă, palme, săruturi, somn…Îți țin inima strâns în palmele mele în această noapte obscură a sufletului meu. Cuvântul inimă l-ai retras din palmele mele și a rămas doar urma ei, o linie șerpuind prin vene în căutarea destinului. E nedreptate! Să avem inimă și să nu putem simți, să putem întinde brațele și să se piardă-n gol, să putem fi fericiți si să iubim tristețea, să putem deschide ochii, dar, să-i lasăm să putrezească în deșert… Inima ar trebui să devină copacul plin de roade, gata de cules…dar ce sunt eu? O căutătoare de tăceri! Mă gândeam că mă cunosc, mă gândeam că lumea din mine îmi este cunoscută, nu, nu e așa…a fost ca un examen psihologic - cu cât încerc să nu mă gândesc cu atât totul în mine se răzbună, a fost pentru mine o tainică și sfâșietoare experiență.Vreau să rămânem împreună până aripile ni se vor albi, să ne rămână în minte mereu memoria lui Dumnezeu. Hai să ne iubim unii pe alții, dar să nu ne facem opreliști din iuibire. Am descoperit ieri într-un anumit moment de unde îmi vine singurătatea înghețându-mi depărtările, dar mai ales apropierile, lăsându-mă stingheră departe de mine, palpitând în mine reflexiile unor promisiuni neînțelese, a unor mirări că timpul judecății mele se apropie. Cine oare mă mai poate desparte de experieța aceasta a trecerii timpului? Mi-e dor mai mult de întuneric, decât de lumină, vreau o noapte fără de sfârșit în care să-mi regăsesc neîmplinirile, în care poate voi reuși să mă regăsesc pe mine, nu așa cum mă vedeți voi, voi cei care prin lumina și dăruirea voastră încercați să-mi spălați trupul acesta plin de mizerii. Cineva prin voi vrea să mă ajute să mă văd așa cum sunt, să-mi văd toate greșelile, să trec de orizontul acela strâmt a unei lumii provizorii clădite în mine. Ce ziceți, ne putem umple cupele, dar să bem dintr-o singură cupă? Ne putem împărți pâinea dar să mâncăm din aceeași bucată? Să ne bucurăm, ca nimeni să nu rămână singur așa cum strunele viorii vibrează în aceeași armonie. Da, până ieri mă credeam perfectă, mă credeam omul care știe să lupte, dar nu, nu este așa! Tu ființă plină de iubire, așa cum îmi plăcea să cred că sunt și eu, de iubirea aceea dincolo de fire, mi-ai demonstrat fără să știi că sunt un om fragil, în care nici măcar armonia unei rugăciuni nu a reușit să-mi cuprindă mentalul și să mă transforme. Ieri, mai mult ca oricând mi s-a descoperit misterul durerii, acel mister pe care îl simțisem de multe ori răzvrătindu-se în mine. M-am gândit de atâtea ori că pot gâzdui în mine mii de trupuri, dar nu și sufletul, ele locuiesc în casa zilei de mâine, ele nu vor zăbovi niciodată în ziua de ieri. M-ai invitat într-o călătorie cu cauze și efecte tulburătoare. M-am regăsit cu adevărat acolo într-un moment al vieții mele, dar nu așa cum mi te-ai dezvăluit tu, atât de frumos, fără orgolii, cu dragostea așezată ca jertfă la picioarele celor care… căutau să distrugă spațiul interzis al marilor mistere – sufletul. Da, ai reușit! Nu vreau daruri, fiindcă s-ar umili darul în mâinile mele, sau poate, da, dar cel al bucuriei să fie asemeni mirului care își răspândește parfumul în anotimpurile dărniciei. Poate îmi puteți da în dar- Timpul! Am simțit cu adevărat tortura timpului care a trecut peste mine, a acelui spațiu cu dimensiuni neștiute, unde deciziile nu se iau din calcule, ci poate din căutările risipite în spațiu. Râsul meu a fost uneori ca fântâna care își revarsă lacrimile adânc în ființa mea pentru a-mi săpa tristețea. Am recompus ieri o lumea neștiută, undeva în ascunzișurile mele, acea lume care îmi desena chipul cu suferința singuratecă, marcată din când în când cu zgomote, încercând să mă îndemne la meditație. Mărturia scrisă pe orbita ochiului meu va fi pentru o perioadă un far aprins, pentru a mă căuta pe mine în mine. Voi oameni frumoși, prin frumuețea gândului vostru m-ați îmbrăcat în culori nepieritoare. Nu promit, dar voi încerca să păstrez lumina, să fac să dăinuiască dincolo de mine și mai ales de cuvinte. Tot ce-am scris poate fi o aberație a gândului, poate fi a unei inimii care s-a simțit zdrențuită. Eu sunt aici, acum, dar altfel ca ieri, acolo! Sunt singură la ultimul etaj. Încerc din pronume înghețate să refac ecuația că unu plus unu fac tot UNU și pentru că moartea se aseamănă uneori cu nașterea… miroase a moarte… inima mea a explodat în mii de fărâme…la marginea minții a venit mulțimea s-o culeagă; sunt mult mai mulți decît cei care mi-au însîngerat-o, de jur împrejur sunt litere împrăștiate în poeme încă necîntate, unele lipite de neființa mea… e doar o prăbușire în infinit…în gol… aripi sfărâmate de tăcere și neliniște, ura e spânzurată de ferestrele deschise larg spre…mister… Ea e poate mai frumoasă, e doar umbra unui cuvânt, a unui gând rostogolindu-se odată cu râul…doar pietrele sunt păsări…