„Nu mă tentează” de Anatol Moraru sau Cartea ca di(a)vertisment

În cartea sa „Nu mă tentează” (Cartier, Chișinău, 2011) Anatol Moraru pare să facă simpla cronică existențială a unui oraș provincial. O lectură și pur geografică, în acest sens, pentru mine, cea care vin din părțile Bălțului. Topografiind realitatea auctorială, ajungi să constați o foarte frumoasa etapă existențiala a autorului, căci exista în carte o dimensiune de sinteză, de atingere a unei culmi epistemologice. Autorul basarabean, Anatol Moraru, despre care criticul literar Marius Chivu spunea că „debutează la 40 de ani cu o literatură livrească, ingenioasă (și bine temperată), plin de umor și (auto)ironie, cu un stil matur, bine stăpânit, care ne arată mai degrabă un vechi practician în ale literaturii”, vine în peisajul literaturii basarabene cu un volum de povestiri (după un volum de nuvele „Nou tratat de igienă” (Gunivas, 2002), romanul „Turnătorul de medalii” (Prut Internațional, 2008) și o carte didactică despre opera lui Ion Druță). La o lectură în alt registru, însă, descoperi o carte virilă, androcentrică. O virilitate - nerv dezgolit, una atât de acută, încât acolo nu încape o Ea, toate ele-le nu sunt decât niște accesorii de teatru pentru un „Show must go on”. Un EL axat pe sine, unul tragic, caci așa l-a făcut natura mamă ca tot ea să îl acuze, critice, ulterior prin complementaritatea sa - femeia. E un text cumva matur, nu e hormonal, sexist, o carte de lup bătrân, dacă se vrea. Participi astfel la producerea unei imagologii a femeii argumentate dintr-o optică androcentrică, dar și etnică. Ca cititoare aștept ca în următoarea carte sa fie filosofată și o Ea, printr-o detașare de El. Astfel cititorul / cititoarea ajunge să lectureze de la „proful cu minte atletică”, profesorul fustangiu, la eul profund dezamăgit de existența sa. În carte se înalță un turn Babel academic, care nu acceptă „superioritatea intelectuală prin scris”, cum nu acceptă, de altfel, nici un fel de superioritate. Asiști astfel la o radiografie a mandarinatului academic, o scanare prin scriitură. Toată ironia naratarului ca și a autorului nu e decât o mască, fie și postmodernă. Râsul, ironia, pastișa, sunt o forma de detașare, de obiectivitate, ca, spre exemplu, intertextul pastișar druțian „pământ, apă, virgule și pescuit”. În cartea sa „Nu mă tentează”, Anatol Moraru conturează un portret de țară marcată de o „criză financiară și identitară”. Un spațiu în care omului i se încalcă dreptul la a fi Om, fapt strigător la CE(r)DO! E imaginea unei lumi dadaiste, un Türich provincial de la nordul republicii, orașul Bălți în care personajele, ca pe o scenă de teatru se desfășoară, se produc existențial. Un homo de bloc care vede viața din balcon, din „cochilia de beton”, din limitarea existențială și spirituală – iată omul care „nu tentează”. Un existențial cufundat în prea mult alcool, ceva cehovian, de lume uitată și părăsită, în care restaurantele poartă nume ciudate – „O viață are omul”. O lume în care drumul, itinerarul unui spirit zbuciumat, cartografiază existența. Este viața unui „el burlador”, un Don Juan trist, ce poartă masca ironiei și a ludicului peste adevărata față a lucrurilor. Literatura, actul scriiturii, mărturisește ca naratar Anatol Moraru, e ca „femeia de care trebuie să îți bați joc și s-o iubești până dincolo de noapte ori poate și mai departe...” Și autorul o face din plin, doar că în această carte transpare o profundă dragoste de viață și de... literatură! Există în carte și un spleen, unul existențial-profesional, o oboseală de toată mediocritatea academică, de toți prefăcuții universitari. În povestirea „Toți sunt unu” citim: „Trecut-au anii cum trecură și am înțeles că va trebui să-mi consum zilele date de Dumnezeu (câte or fi, cum or fi...) în acest perimetru universitar și în această urbe, răsadniță a spleenului”, bacovian cumva, doar că un bacovianism de secol XXI, unul îmbrăcat în cămașa (auto)ironiei. Un personaj repetitiv cumva este profesorul de literatură universală, lecturatul profesor, de care se îndrăgostesc studentele la curs și care încearcă să se descurce printre fauna academică. Citeam și dădeam din cap, identificam tipologiile și situațiile reale. „Nu mă tentează” e fraza scriitorului demitizat, o moarte a autorului, deja dusă mai departe de moartea structuraliștilor. Idolul sacru, vițelul de aur al literaturii de ieri a căzut și s-a făcut cioburi. Cartea e frumoasa, însă, tocmai prin plăcerea barthiană a textului, acea plăcere copleșitoare produsă de text printr-un fel de hedonism critic aplicat unei realități. Și totuși acest titlu, deloc făcut după legile reclamei, acest titlu, cu siguranță, tentează! Este ceva aici din retragerea aia în sihăstrie, în dimensiunea originilor de Călugar, aici se poate de citit și topografic (Călugăr, satul de baștină al mamei autorului din raionul Fălești) și bisericește... „(Nu) Mă tentează” este un titlu care te strigă de pe raft, te oprește din zbuciumul existențial și te pune față în față cu tine, cu realitatea de o complexitate exacerbată. Totodată, Anatol Moraru pare să anunțe că monstrul sacru al literaturii a murit, că modul superlativ e o imprudență, că metafora și literatura marilor clasici nu mai tentează. La finele lecturii constatam că această carte este opera vieții anterioare, sinteza unei odisei, mai bine zis, cartea te apropie de o viață în realismul ei intim, privat, în formula propusă de scriitorul Dumitru Crudu la lansarea cărții. Oprește te rog... Pământul, vreau să cobor! „Nu mă tentează!” – iată imperativul artistic al scriitorului Anatol Moraru. Text apărut în ziarul "Timpul", Chișinău.