Pescărușul rătacit prin necuvinte...ce dor!

tu nu știi....m-ai pierdut!...n-ai pierdut nimic,...o rătăcire... de azi, am început să citesc din nou ziarul în metrou și rețin, pentru toată ziua, semnul tău din zodiacul lui Madeleine... tăcerea a mușcat din mine până la os...oasele n-au cuvinte, le este foarte sete...sunt seci...un săculeț alb le zornăie...o amprentă de amintiri că au fost învelite cu mult cântec, din suflet...acum cântecul lor e zornăit... într-o zi însorită de o slujbă, tăcerea va mușca si din ele, să-și potolescă setea de alb îngălbenit în timp,...de necuvinte... diminețile, pe aici, sunt reci...port aceleași câteva cochilii în buzunarul de la piept sau de la cămașa ta cadrilată ca o tablă de șah...le iau în palmă și simt că apa mării dă în clocot...le fac vânt cu evantaiul sălciilor...și briza mai răcește încă un pic seara pe țărm...e-atâta liniște, c-adorm fără să știu că-mi citești povești cu vocea mării, purtată toată de o barcă,...la vâsle, un pescăruș...două aripi cu nume de om...