Poteca

Motto : Ai fost pe dig atunci când el striga, salvamaria! Ai râs și-ai spus: acesta va fi numele tău. Apoi, la piramidă, ai aflat că-n fiecare femeie sălășluiește o eva-maria sau o anna-maria, tu găsindu-te când în una, cînd în cealaltă. (Scrisori, la Farul Genovez) Nu veni la gară! Când ai zis asta, n-am înțeles de ce. Când am văzut totul, sângele s-a făcut nisip într-o clepsidră fără sfârșit. Sufletul și-a coborât privirea, rușinat că a îndrăznit să ia același tren înspre o ceașcă de cafea cu mărturisire. La intersecție, trei drumuri nu duceau nicăieri, doar unul, spre Insula pe care se găsește, ca o minune, zidul alb. Trecând de zid, curând m-am trezit pe o potecă. În desișurile muntelui tău nici un poți merge, decât descoperind poteci. Pe una din ele, când coborâsem prea mult și nu mai știam dacă voi ajunge sus singură, mi-au venit în minte dosarele cu ipoteci și-am văzut cum unitatea ta imaginară era pe poteca mea ca o (i)potecă. Întrebări, cum să fac să nu ipotechez ceva din mine? Cum să nu plătesc dobânzi? m-au ajuns mult mai târziu. Când am ajuns la cascadă, m-a cuprins o pace care m-a liniștit, știam că o voi traversa, greu, dar împăcată. Am visat cu tine și cu Anna… o cameră mare, ca un salon de spital, un pat pe mijloc, alb… tu, de o parte a patului, eu, de cealaltă, Anna, în vârful Piramidei. Venise să mă vadă și să-mi ceară ceva. Tu ai adus-o la mine. Vorbește fără înțeles, îi tremură fața, îi tremură mâinile, desfigură totul în jurul ei... Îi iei mâna, iar ea îmi caută mâna... mă pierd și eu... te uiți la mine, rugându-mă să o înțeleg... Anna nu are mere, e pierdută în ce vrea să-mi ceară... am țipat la ea să o trezesc din tremurat… încep să înțeleg… are nevoie de o hârtie dintr-un dosar... sub patul din fier îmbrăcat în alb, sunt dosare grele și prăfuite, câte unu pentru fiecare lună din an. Le iau pe rând, dar nu găsesc luna august, tocmai cea în care ar fi fost adeverința medicală de care are nevoie pentru o audiență... mi-aduc aminte de ziua de 29, știu exact că acolo e o poezie pe la Piramidă, acolo trebuie să fie și ce vrea ea. Vezi, numai noi doi, singuri, am strâns toate hârtiile astea împrăștiate peste tot, le-am ordonat, și uite ce bine este acum, o să găsești, e o fântână marea asta de dosare. Anna e îngrijorată, tu te uiți la mine din profundul tău, acel profund care află totul, și-și păstreaza întreg eul. Anna ne lasă să căutăm și se duce să stea de vorbă, a revedere, cu cineva de la celălalt capăt al patului... E alta... calmă, senină. Aici iar ninge, teiu’ etern a înmugurit în lacrima lui Ovidiu. Tu, să-mi fii gândul din privirea accea ce vine din adâncul muntelui, să-și găsească un loc în mine, să afle, să știe cât și cum, fără “de ce?”... doar atât... Știu, am pierdut săculețul acela cu semne de carte. Tu-l țineai ca semn al Tympului tău. Apare în toate fotografiile, chiar și-n ultima. Eu îl strângeam în pumn și mă uitam la tine cum zbori... și nu uiți mereu să spui: dar nu acum...și amânarea asta ma rătăcește pe cărările pe care am și uitat de potecă și ipotecă, despre care îmi spunea îngerul. Că n-am apucat să-ți zic despre visul în care a venit îngerul la mine și a zis: tu, femeie, cum se face că... nu, despre asta îți spun altă dată...