Strigătul lui Munch

« Mă plimbam cu doi prieteni pe o cărare – soarele apunea – dintr-o dată cerul deveni roșu-sânge – m-am oprit obosit și m-am sprijinit de-o balustradă – era sânge și erau limbi de foc deasupra fiordului albastru-negru, și orașul – prietenii mei continuară drumul, eu am rămas, tremurând de frică – simțeam un strigăt infinit ce traversa universul » (Edvard Munch) Pe o bancă din mine s-a așezat renunțarea,...privește într-o carte,...își mai ridică ochii spre departe, în gol...și-l umple cu imagini de mare pustie, de orice val sau vapor,…apoi, un lac fără lebede, doar tăceri de pește...pe malul celălalt, sălcii, o bisericuță din lemn, lângă ea...un câine ce așteaptă drumul înapoi, fără stăpân...o vară când chiar ea, renunțarea, n-avea habar că se va naște...azi, tu ai ingrijit-o...și uite cum crește pe zi ce trece, ca un copil în șapte ani... .....încă stă pe banca aceasta din mine cu vedere spre departe...când se va ridica cu gând de plecare, după umbra mea vei apărea tu, te vei așeza pe aceeași bancă și vei privi dinauntru în afara mea...nu vei vedea nimic, doar strigătul de pe malul celălalt aplecat peste ape...eu nu voi auzi nimic,...te voi vedea cum îți pui mâinile la urechi...