Maria Fărîmă

din noi se deschid uși prin crăpăturile lor latră cerbii iubiri himere evadează împăienjenesc lumea ca iederele otrăvitoare apoi sub cerul iluzionist dansează octogonal sufletele noastre sunt

adolescența sânge de gladiator sub clar de roze

întunericul îți urlă în spate te încolotăcește ca o cobră în ritualul veninos al tăcerii urme de surâsuri se preling pe pereți umbre îți dilată privirea și gheare își plimbă obscurul pe

combinația 20:28 e fatală nu atât prin pierderea timpului cât prin trecutul nostru

din oasele noastre cresc pene de bufnițe blesteme la trecut ce își potrivesc cu grijă reînvierea ne simțim electrizați de parcă printre vertebre șuieră șerpii în unghii se adăpostesc pisici

mănăstiri inerte în mîinile nopții profetizând dispariții tandre lumânări își deschid lumina prin coastele morții citim în

acum vreau să ningă, să ningă să ni se așeze fulgi pe suflet să ne luăm zborul de la etajul trei din inimi ne vor crește aripi vom escalada înălțimile fulguind a

dependență de filme o memorie full îmbîcsită cu fum de țigară zîmbet de cleștar amar ca la jocul cu cărți

ore pline de insomnii sub povara amintirilor noastre durerile prind contur ca un cerc infinit ce nu-și găsește punctul de sprijin dragostea nu e o matematică nu e o știință exactă degeaba am

Peronul 95 miroase a gutui a iubiri șterse și a ploaie. Ghicește-mi în cafea destinația. Trupurile noastre ca un pergament se scriu în toamnă. Felinare

ochiul tău verde veghează mitul lunii tainice iubiri

cel cu o carte în mână nu mai are nimic gândurile-i sparte se macină în gol cel cu privirea răvășită nu mai are nimic creieru-i amorțit se luptă cu existența cel cu pălărie albastră nu mai