Poezie
Vechi cantec al ploilor
2 min lectură·
Mediu
1. (Pentru Cel ce Te-a creat)
O, ploaie tu ce umbresti al meu suflet pustiit
Stinge-odata blestemul ce arde in el nesfiit!
Cade cerul peste noi iar ea canta lunii inlacrimate
Si din venele-mi stocite nu mai curge ...
Cerul moare si pe el noi il slavim.
Decat sange.
Noaptea acoperindu-ne apare,
Dupa ce soarele insangerat dispare
As fi vrut sa fie numai zi
Sa zburam precum fluturii mov
Cand soarele rasare,
Pe-un mal de lac pustiu
Cum moartea este demult moarta
In strada cineva te-asteapta
Si cum ploaia il face drumul
Sa-l rataceasca
El... se darama peste cerul cazut
2. (pentru LCF)
Un tantar noaptea zboara
Crezand ca nu poate sa moara
Apare un om,
Mai slab chiar, decat el, il doboara.
3. (Pentru Ana)
Te astept ca-ntotdeauna,
in padurea gri, din afara orasului
in castelul negru si pustiu
te zaresc in stele si in viata.
Luna acum radea pe cerul inghetat
Ca o vaduva ce dacazand si-a inghetat,
speranta.
Ca un inger ce de El a fost mustrat,
ca un inger ce te-a plans.
Ma gasesti de vrei,
In frunzele ce toamna mor
In apa care ingheata iarna
In stelele ce nu mai sunt in stare sa cada
dar abia ca le mai poti zari.
Pe lacul rosiatic unde te voi cauta mereu,
si voi dainui printre fantasmele
ce zboara deasupra-i.
002149
0