Poezie
Un instrument divin...
1 min lectură·
Mediu
În universu-mi gol născută e scânteia,
E foc primordial,e totul,este cheia…
În centru așezată,ea va rămâne-n veci…
E singură în lumea-mi,vibrațiile-i seci
M-apasă,mă-conjoară,mă-mping cu gheare reci
Spre drumuri în astral,spre lungi călătorii…
Spre porți ce se deschid…în munți ori în câmpii…
Și te întreb acum,când ochiu-ți se deschide:
Sunt supraom?fantastic?sau sunt visări lucide?
………………………………………………………..
Sunt vis,sunt eu,sunt tot,chiar tot ce-a vrut să fiu…
Sunt strajă,sunt ostaș,am sufletul pustiu…
Mă-ncarc si mă descarc de amintiri,dorințe,
Sunt doar altar etern al vechii suferințe…
Mă-ntorc apoi în grabă la singura-mi scânteie,
E așezată-n centru,o uzitez drept cheie…
Căci ăsta-mi este rolul,de drum deschizător,
Căci asta-i existența-mi,Mi-a spus când am să mor…
002492
0