Poezie
Luna
2 min lectură·
Mediu
Luna
din eterna veșnicie
din abisuri făra nume
colo unde neființa
n-are formă și nici nume,
sub a Tatălui străjie
s-a născut a noastră lume
și deasupra-n univers
printre nori de pază suri
raze tainic se ivesc
din misterul cerului
ea, fecioara argintie
izvorînd din infinit
ea, din neagra veșnicie
deapănă in lungi fășie
raze reci prin nesfîrșit
căci din liniștea ei rece
talpa lumii-a cunoscut
vieți și lumi ea le petrece
neființe-i început
și de atunci ea seculara
luminează mări și dealuri
sărutînd în orice seară
patimi,doruri și-idealuri
peste marginile lumii
veacuri ea călăuzește
mii de valuri le ridică
în noianuri le-npletește
codrii pleacă a lor tîmple
cînd prin frunze tremurînd
raze luminos pătrunde
la izvoarele plîngînd
gînditoare ea privește
pe cărări înguste mici
omenirea construiește
mușuroaie de furnici
și se uită, ia aminte
prin ferestri și prin odăi
gînditoare frunți carunte
sau cu plete lungi bălăi
și sub vraja-i ei tărie
se întrupă nevăzut
genii chinuite-a sorții
sau tembeli cu creier scurt
sub lumina argintie
și tăcerea ce s`întinde
alți durează pe hîrtie
din nisip castele mîndre
iar cînd stralucește plină,
din adîncul negru iese,
tot ce-i suflet i-o suspină
sclavi a razelor măiestre
cîte n-a vazut-a oare
ea din spațiul infinit
mume cată cu ardoare
la copilul adormit
cînd din ceața albăstrie
demoni tulburi se ivesc
ea î-și stinge`a ei făclie
iar mișeii se trezesc
și sub greu`întunecimii
cînii urlă-nfiorați
jafuri, mișelii și crime
stau de mînă coți la coți
iară ea sub nori ascunsă
se-nfioară-asemenea
cînd din-nalt se prabușește
pălid pîlpîind o stea
suflete nevinovate
se înalță-atunci spre cer
necuprinsur`le străbate
și spre nemurire pier
iar fecioara argintie
varsă liniște de veci
peste dealuri și cîmpie
peste-a noastre strîmbi poteci
012.389
0
E