M.P.

Când singurătatea se va năpusti asupra ta, scriitor nebun, unde-ți este ființa? Când solitarul suflet îți va șoptii moartea, scriitor nebun, unde-ți este ființa? Când ochii tăi nu vor

Vals, vals de singurătate pe nisipul mării, pe ramurile plopilor bătrâni, pe frunzele ce-s în adormire, pe frunzele ce-s freamăt legănând. Vals, vals lângă vioara lui Enescu, lânga floarea

Luna dispăru în dosul unei perdele de nori și eu m-am estompat în tăcerea pustie a glasului morbid, în cântecul tăcut de ramurile plopilor efemeri, suferinzi...

Intru! Ah, ești tu în neclintire! Văd albul chipului tău, un alb pur de crin… sufletul tău, haina ta, lenjeria ta, totul e alb. Mă privești cu gândul cugetat, cu albul cristalin, cu zâmbetul

Alerg în nesfârșit, în visuri și tristețe, doar un gând mai am de spus, adio, adio frumusețe! Am să plec în umbra-mi nopții, am să cânt în neant sfârșit- cu mintea-mi plină de iluzii, adio,

Îmbătrânesc odată cu pământul și rămân la fel de neted și pustiu. Nu înfloresc, nu mai am timpul, să fiu iertat de gândul meu.