Poezie

Freamăt de libelulă

1 min lectură·22 ianuarie 2010

Mediu

Eram atât de prăbușit,

atât de necunoscut...

Nu-mi puteam simți privirea,

gândul și vidul sufletului.

Nu-mi puteam acoperi gândirea,

trăitul și bătăile din aripi

a unei libelule solitare,

singure pe un cer plumburiu.

Când norii cântau în

singurătatea lor lugubră,

doar libelula mai îndrăznea

să-și danseze trupul în

zborul ei legănător.

Acum, pășind spre mine

un freamăt de refuz, o

sclipire de idei dramatice,

o ramură de uitare a clipelor

uitării... renasc, renasc

ca o zi după amurg, ca un

curcubeu după \"tristeți\"...

Nu-mi pot părăsi trupul

atunci când sufletul îmi este

încătușat, prins între

doua zale de plumb.

Doamne, cât de mult mă poți iubi?

Iartă-mă căci greșesc

atât de mult înaintea

cuvintelor tale, în fața Ta...

În timpul care trece, găsesc

necunoscutul universului,

freamătul pustiu al boltei cerești...

Devorează-mi trupul, unge-ți

chipul cu sângele meu, căci

moartea mea contemporană

e doar un suflet ce adie ușor.

Departe de misterele lumii

îmi las iubirea să curgă ca un fluviu

al vieții, ca și lumina universului.

002.899

M.P.. “Freamăt de libelulă.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/m-p-0034371/poezie/13925044/freamat-de-libelula

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.