Mediu
Al meu este chipul brăzdat de sunete,
Al meu este trupul înțepat de culori.
Mergând în vârsta mea, Lumina mă însoțește,
Iar cântul ce-l aud, este simfonia ei.
Doar cei care o înțeleg sângerează,
Seve roșii le alunecă pe trupuri,
Asemenea cordoanelor de lut, legându-i de pământ;
Brațele lor cresc nefiresc visând să atingă Lumina,
Să cuprindă trupul de cântec al frumuseții ei.
Privind-o, uneori, cum crestează cute adânci
In trunchiurile lor,
Ochi palizi de ceară, ca niște frunze îi invadează.
Aceia care o sfidează, săgetând-o cu ramurile,
Incercând să o rănească, rămân împietriți;
Iar pasărea sufletelor lor, se ridică brusc în zbor,
Intonând un cântec trist și straniu.
Puțini dintre noi își deschid corpurile,
Asemenea unor picturi.
Vântul culege culori din sufletele lor,
Fărâme de zile, bucurii, tristeți:
Lumină albastră, Lumină roșie, Lumină galbenă.
In final, Lumina se așterne o singură clipă
Cu tonalitate gravă deasupra pânzelor devenite albe.
Apoi dispare.
In întunericul care se întinde peste sunetele moarte,
Doar trupurile frânte așteaptă să fie culese
De către pământ.
001718
0