Fără titlu

Am o slăbiciune bolnavicioasă,de a căuta prin arhive, ca prin podul buncicilor, tot felul de marunțișuri, care, poate că, nu mai folosesc nimănui. Dăunezi, un prieten de suflet, mi-a adus din Romania un set de CD-uri, cu melodii ale Bucureștiului de altă dată. Le-am ascultat, ore în șir,fără să ma plictisesc. Nu demult, am regăsit, amintiri amare,descoperindu-i pe cei, pe care-i credeam demult dispăruți. Prietenul meu moldovean, din Focșani,Cristinel Parvana, dispărut în 1983,cine ar fi crezut că-l voi găsi, peste douăzeci de ani, într-o expoziție de plastinate, al unui medic nebun? Mai am încă o amintire de la el, o fotografie. În galeria de exponate umane, nu i-am regăsit decît capul. Ochii sînt închiși, chipul, fără piele, reflectează o mare durere, un chin, al ultimelor sale ceasuri de viață. Un alt prieten, regăsit acolo, a fost, Mihai Radulescu, un popă, care nu-și iubea meseria, dorind să devină compozitor. A rămas și în moarte, liniștit, zeflemitor, arogant și de neînvins ca un zeu, purtîndu-și pe un umăr, propria sa piele, ca pe o mantie de domn, sau ca pe o mantie de preot, sau ca pe o mantie de prinț al baletului morții. N-am regăsit-o pe Mithra, protectoarea rea a morților din baletul "Giselle" și nu m-am dus cu flori, la mormîntul lui, pentru că, nu are un mormînt. L_am văzut apoi pe Mihai Bulgariu, baschetbalistul înalt, de 1,90 cm, ale cărui picioare fuseseră scurtate, a cărui inimă fusese schimbată cu un aparat de radio, ale cărui închieturi fuseseră prinse cu niște foarfeci, cîrlige și bisturie. M-am uitat mai atent la cap, da,nu mă înșelasem. Fusese împușcat în cap. O gaură mare în craniu, în partea parietală stîngă, trăda acest lucru, uitat de anatomistul, de patologul tembel. Apoi, l-am vazut pe scrimeurul "Jean", cu spada în mînă, într-o scenă din filmele sale celebre de capă și spadă, apoi pe genialul, dragul,sensibilul Dan, cel care lucra pentru fiecare idee a trupei de șoc, anticomuniste. La o masă de sticlă, așezat pe un vok chinezesc, Dan , joacă, încă, sah cu el însuși,avînd între degete, un pion important : calul. Victor, este așezat în partea a doua a camerei, călare pe cal. Sfidează zările, mereu frumos, elegant, mîndru...."Cine trece cîmpul mare"... Aceste pagini triste, nu exista decît pe viu, într-o arhivă, a iadului, care actualmente se găsește la Los Angeles. Trec și peste galeriile de morți, lăsați în stadiul de pietrificare de Meduza cea rea și mă întorc, în lumea cărților. Și aici găsesc amintiri nebănuite. Găsesc urmele singurului absolvent român, de la clasele de dramaturgie si de operatorie de la Institutul de film din Vienna:Dan Barcea. Dan Barcea era ca o lumină melancolică, scursă din lacrima zeilor. Scria poezii despre Deltă, voia să fugă undeva, unde trebuia să fie liber, sau să se întoarcă acasă, la ai săi, mereu, singur , de vorbă cu moartea sau cu propria sa umbră. Avea idei lugubre despre moarte și despre chinurile ei. A realizat pentru Peter Patzack, un spectacol inedit, despre tragedia vieții artistului, în care actorii, erau scoși din niște cutii, într-o magazie de rechizite. un clown, trist, avea gura astupată cu noroi și cuie, nu putea vorbi, ci doar plînge. Patzak se laudă mereu că este filmul dumnealui, deși nu este așa. În arhiva facultatii de film, Dan Barcea are patru exemplare, din lucrările sale de diplomă pentru masterat în dramatrurgie și în operatorie. Cea scrisă pentru operatorie, este înregistrată sub numărul 197401/51D și datează din anul 1974. Poartă titlul de"Kammeratechnische und Bildästhetische Probleme.Am Beispiel des Filmes Ein Mann und Eine Frau"( Probleme estetice de imagine si ale camerei de filmat.Ca exemplu, filmul, "Un barbat și o femeie" A doua lucrare, este înregistrată sub numărul 197406/ 27R Barcea Dan.Claude Lelouch.Der lange Weg zum Erfolg". (Lelouch.drumul lung, către succes). Nu știu ce s-a întîmplat azi cu BARCEA Dan, singurul absolvent roman al Academiei de film, din istoria noastră de film.Poate, că, mîine, un alt purtător, din sînul socialului, va apărea ca Peter Patzack și va moșteni, ceea ce, un om a gîndit , creat și visat. Atunci cînd nu ai pe nimeni în lumea artistică, te fură, chiar și sfinții și rămî în starea de hilaritate, jucînd de unul singur șah, la o masă de sticlă, sub ochii reci ai unui secol "de nimic", cum spunea Eminiescu":