visa la o lume idilică în culori sepia

poetul cetătii adormise cu tâmpla sprijinită pe o bucată de stâncă

avea obiceiul de a vorbi în somn

de a visa cu voce tare, cum îi plăcea să spună

fredona psalmul vechi despre îngeri

visa la o lume idilică în culori sepia ceva ca în alice în țara minunilor

cu iepuri albi tâșnind din jobenul lui johnny deep și labradori uriași

clămpănind fălcile pe ritm de rumba

pământul nostru era plin de povești mustind în pântecele lumii

era roșu ca purpura și argilos ca untul

aici dumnezeu ne suspendase între două lumi paralele

două lumi care se comprimau și se dilatau ca o mănușă chirurgicală după voința Lui

lumea de dincoace si lumea de dincolo de araodenuh

și întotdeauna între cei doi crepusculi

când ningea pe la noi oamenii aveau un ritual ciudat

femeile își tăiau părul făceau o gramadă mare în mijlocul cetății apoi îi dădeau foc

bărbații tineri își tatuau pe spate luna și celelalte constelații

noaptea mergeau la râul șerum si se scăldau la lumina palidă a lunii pline

apoi împreună cu femeile scuipau în palme își frecau mâinile

le ridicau și le agitau în aer timp de trei patru secunde

două zile nimeni nu mai scotea o vorbă

muțenia era ridicată la rang de virtute

se uitau unii la alții și nimeni nu vorbea despre asta

se priveau ca și cum ceva se întâmplase

dar nimeni nu avea habar ce

poetul cetății înnebunise de tristețe

priviți-l oameni buni, zevzecul poet al cetății strigau ceilalți menestreli și chicoteau

dându-și coate

în măruntaie boala-i creștea ca un aluat dospind în cuptorul fără forme

îl mistuia până-n viscere ca o gheară albită de spaimă

cu timpul poetul devenise invizibil

rămăsese din el doar un abur nedeslușit

o siluetă decupată la traforaj dintr-o bucată subțire de pal

o față lividă ca o mască mortuară ce atingea în treacăt semenii

atât pe cei cunoscuți cât și pe cei necunoscuți

era trist poetul cetății

și tristețea îi acoperea trupul bucată cu bucată ca o pelagră

ca o pădure deasă de fagi

își stăpânea cu greu lacrimile în colțul ochilor

îngenunchea pe pământul argilos și roșu ca purpura

în coltul gurii un firicel roșu de sânge desena o traiectorie ascunsă

cu fața ridicată spre cerul răsturnat în palmele zeilor

privea într-un punct fix

Doamne arată-mi calea, dă-mi un semn

și învăluind-ul

un nor cenușiu îl ridică încet de la pământ