Poezie
Marea
demult...
1 min lectură·
Mediu
Menirea acestor cuvinte,
Ce-acum le scriu fără rost,
E să-mi aduca iar aminte
De vraja ei, de cum a fost.
Cum era s-ai un scop in viață
Și un motiv pentru-a trăi;
Acum, când totul este-n ceață,
Din ea încerc a te clădi.
Ea îmi apare iar in față
La fel ca-n vremea-aceea bună,
Când o-ntrecea în frumusețe
Doar luciul clarului de lună.
Și nu vedeam atunci că marea
Plângea la fericirea noastră
Și parcă încerca să spună:
\'Aceasta-i clipa cea cerească\'.
Iar clipa trece și se duce,
În timp ce marea tot striga
Să luăm aminte clipa-aceasta
Că alta nu vom mai avea.
Căci știe ea bătrâna mare
De când tot sapă-n al său țărm,
Dar nimeni nu îi dă crezare
Și nu urmeaz-al său îndemn.
Așa suntem și noi, ca marea,
Tu, țărmul gol și neclintit,
Eu, valul izgonit de tine,
Ce vine iar, necontenit.
002373
0