Afară-i întuneric deja.
Telefonul pâlpâie
bateria-i suferindă,
e liniște...
doar zgomotul trenului pe șine
se mai aude.
Câte un pasager rătăcit
se îndreaptă către ieșire...
trenul devine
Afară plouă și e frig
eu stau și ma gândesc,
la acest chin
ce mi-a fost dat
să-l trăiesc.
Afară fulgeră si tună
și lacrimi imi adună.
Afară plouă neincetat
sufletul ce mi-e
Către lumină mă îndrept
a nu știu câta oară,
dar pașii mei mi se opresc
și nu mai pot să zboare...
E trist că nu mai pot zbura
deasupra norilor,
închisă sunt in a mea stea
pierdută-n umbra
