Sinele regasit

Mă minunam zilele trecute cum am reușit sa mă pricopsesc cu starea asta de spirit atât de uscata, de seaca si fara gust. Conteplu la cei din jur trepidația emoționala in care au intrat si mă întreb daca tânjesc cu adevărat după fiorul comercial care ii anima. Nu contează, de fapt, ce simt ei; acum mă preocupa fermentația spirituala in care m-am trezit de o vreme încoace. Parca mi s-a acrit sufletul, parca simt in adâncuri o strepezeala de lămâie si încep sa mă uit in jur după ceva miere… Neputand scăpa de subiectivism, m-am gândit ca o introspecție prea adânca nu-si are rostul. Si, totuși, cum am ajuns aici? eu, care, altfel, mă împăunez cu simțiri fragile si percepții ascuțite. Oricare ar fi cauzele, mai bine le inabus strașnic cu o perna, decât sa le fac publicitate. Plimbându-mi dispoziția asta searbăda pe drumul spre casa, am dat peste un « amic », sa-i zic. Veche cunostinta ce-si atârna batranetile si se lupta cu sărăcia, mascându-si demnitatea sub o amarata forma de comerț stradal. Din primavara-ncoace adusesem acasa câteva cutii bune de brânza dulce, sau margarina, sau funduri de sticle de plastic - pline cu pamant in care se inradacinasera niște plantute. La rândul meu, începusem sa le dau oricui nu le refuza... Căci bătrânul meu părea sa se supere daca nu intram in jocul lui; trebuia sa primesc ceva ce are si el de oferit… A urmat o pauza mai lunga (oricum, omul nu se infiinta in fiecare zi la Coloane), in care chiar m-am întrebat de câteva ori ce s-o fi ales de el... Când a reapărut, nu-mi venea sa cred: din mijlocul fetei lui plăcute (căci e un bătrânel tare simpatic, cu priviri albastre si zâmbitoare) ieșea un nas vinețiu, umflat si cusut - realmente cusut cu ața, aproape grosier... Părea nerăbdător sa-mi povestească patania, cum căzuse, cum a ajuns la spital... Mă privea recunoscător, intr-un fel anume care m-a făcut sa mă întreb daca nu-i tot o forma de ticalosie sau ipocrizie faptul ca, ajungând la adăpostul casei mele, in mijlocul alor mei, uit de el, ba chiar având cugetul impacat… După concediu, in mijloc de toamna, l-am regăsit oferind spre vânzare (ca sa zicem așa) o singura pereche de șosete, mai groase, cu eticheta intacta. Aceeași privire liniștita, calma si demna ii devenea brusc zâmbitoare când cineva i se oprea in fata. In urma cu doua zile, având mintea scufundata in ciudata dispoziție plata ce m-a cuprins, am trecut pe lângă el, văzându-mi de drum. Nu-l mai observasem de câteva saptamani si nici ca mă pătrunsese faptul asta. Brusc, m-am răsucit pe călcâie. Am tresărit cu-n licăr de bucurie. Pe omul asta nu mă deranja sa-l vad. Cu el nu aveam nimic. Nu știu cat am stat in frig, strângându-mi haina in jurul meu si ascultându-i avalanșa de vorbe. Parca eram doi amici la o bere, ignorând puhoiul de lume care ne izbea in umeri. Simțeam unele priviri cuprinzându-ne cu uimire. Puah... Ce se face si ce nu se face… Avea ochii aceia albaștri mai vii ca niciodată. Era insufletit de dorința de a-mi lamuri niște chestii. Paltonul părea mult mai lat in umeri decât trupul lui firav, degetele subțiri si noduroase se ridicau oratoric in aer, câteodată sublinia vreun aspect al respectivei probleme arcuindu-si sprânceana si micsorand simetric celalat ochi. Vorba-i era limpede si corecta. Are 80 de ani, o pensie decenta, recunoaște el - ce-o mai fi însemnând si asta... Dar soția ii este bolnava, dările la apartament sunt cum sunt... Numa` ca el a fost om mare la vremea lui ! (păcătosul gând al meu deja ridicase piatra, intr-un « Deh, ce sa-ti fac? »). Insa un aratator noduros mi s-a înfipt categoric si cu autoritate intre sprâncene, blocând previzibila insinuare . - Da` am fost om bun! Pe mulți i-am ajutat!.. Chiar si pe soția lui Antonescu, când era la inchisoare... Am fost seful politiei pe tot Braganu` , la Fetești… A mai fost director pe colo, sef pe dincolo, cu 23 august `44, cu colectivizarea… Viata l-a purtat peste tot prin tara. - Da` sa știi ca pe baiatu` asta, pe Basescu, o sa-l mănânce ceilalți, ca n-are un partid al lui… Are doi copii, mai mulți nepoți, dar... Trece elegant la alte povestiri, cum era prin `60, ce si cum făcea el pe atunci… Tot el mă indeamna sa mă duc acasa, ca nu mă mai retine, deși, uite, mai apare un detaliu… Instalându-mă confortabil, la fereastra, in 301, încep sa zâmbesc luminilor colorate si vitrinelor generoase de pe Dorobanți. Omul asta e impacat cu toți si toate. Iar eu mă aplec sub povara unor mofturi si a unor dezamăgiri de suprafața. Daca as fi sincera cu mine pana la capăt, as recunoaște ca savurez plăcerea auto-compătimirii, ca dezgustul de orice vine, de fapt, dintr-un prea-plin pe care, din timp in timp, uit sa-l mai apreciez. Dar, hai sa nu zic vorbe mari, sa nu mă apuce iar greata. Mai bine sa încerc sa zâmbesc si eu oamenilor, naturii, sfidărilor, nesimțirii, mizeriilor. Si sa-mi întorc sufletul câtre ce am, ca nu-i puțin. Eventual sa si merit ce mi-a fost dat.