Poezie

Rădăcina castanului

Un pui de om și-un pui de câine-orfan...

2 min lectură·24 august 2026

Mediu

Părinții-i dorm sub cruci, în cimitir,

Iar el rămase singur, bietul orfan,

Copil sărac, cu chipul blând de martir,

Rătăcitor pe-un întins, părăsit maidan.

La margine de drum, flămând și gonit,

Un pui de câine slab se târâia prin vânt;

Purta credința în omul ce l-a rănit

O foame-i mistuia trupul deja frânt.

S-au întâlnit sub castanul înfrunzit,

Doi bieți pribegi, fără casă și hotar;

Băiatul l-a privit blajin și i-a zâmbit

I-a întins din pâine, singurul său dar.

Doi oropsiți sub cerul greu, nemilos,

Au împărțit și foamea, suflarea amară;

Băiatul îi rupea din pâinea lui, bucuros,

Câinele-i ducea, în ochi aceIași povară.

Copilul îi vorbea iar de-a lui mamă,

De casă, de-al său tată și povață;

Câinele îi simțea întreaga dramă

Și îi era un scut în nemiloasa-i viață.

Dar într-o iarnă, pruncul plăpând

N-a mai putut să biruie cumplitul ger;

S-a stins încet, cu mâna tremurând

Sleit, pe blana lui, cu ochii către cer.

L-au dus apoi înspre vechiul țintirim,

Lângă părinți, sub greaua brazdă de lut;

Dulăul credincios, străjerul anonim,

N-a vrut să plece de lângă cel pierdut.

Au curs zăpezi și ploi peste mormânt,

I-au stors puterea, plânsul i-au secat;

Dar el păzea mereu acel loc sfânt,

Păstrând întreg legământul neîntinat.

Albise blana lui după atâția ani,

Iar pasul îi devenise tot mai rar;

Dormea culcat pe frunze de castani,

Veghea crucea amicului ca pe-un altar.

Ani s-au scurs, ultima-i iarnă, spre seară,

S-a strâns încet lângă piatra lui de veci;

Sub ramuri, alb, părea cioplit din ceară,

În frigul cumplit al nopților prea reci.

Și-a culcat tâmpla-mpietrită pe țărână,

Sub castanul ce-i fusese mereu adăpost;

Iar zorii i-au găsit încătușați mână în mână

Acolo unde-au avut doi camarazi un rost.

Doi pui s-au stins sub cerul pur, diafan:

Un pui de om și-un pui de câine orfan.

Sub rădăcina noduroasă a unui castan,

Pământul a primit un câine și-un băietan.

0246

Textul este o expresie a sensibilității creatoare, chiar dacă mai sunt probleme cu stăpânirea prozodiei: pierderi de ritm și de măsură a versurilor, rime prea facile, ultrauzitate. Ideea ar fi ori să se vină cu ceva nou, mai aproape de "spiritul veacului", ori să se scrie în vers alb, dacă nu se poate oferi mai multă muzicalitate versurilor.
Este impresia mea, dumneavoastră scrieți cum vă îndeamnă inima!

Rădăcina castanului

Despre aceasta lucrare

Cum sa citezi

Comentarii (2)