Poezii

Dincolo de bronz Măiastra e gândul care s-a desprins de noi, urcând din carnea amestecată cu humă; e un zbor pur, pe care nicio văpaie nu-l atinge, rupând, unul câte unul, lanțurile firii. Nu are

ACASĂ la Brâncuși, EL se-ntoarce acasă, Unde lumina stă-n pridvor ca o mireasă. Mame de-altădat’ scriu pe cer semnele lumii, Iar zeii mai respiră în aburul humii. A-nvățat să asculte cu dalta

Coloana urcă trepte spre bolta de cristal, Din vatra veche, aspră, pe-al vremii larg hotar; E rugă dăltuită în nod de dor și har, Un stâlp ce stă de veghe pe-al neamului altar. Romb după romb,

Sunt fii din vatră veche, cu harul în priviri, Unul cioplește piatra, altul scrie rostiri, Cuvintele ce udă hârtia-n jurământ, Iar dalta-n stânca mută dă viață-unui cânt. Văd troița bătrână la

Fii șoaptă peste vreme, Și-n inimă poeme, S-alungi plânsetul mamei, Din cutele năframei. Ești spirit, nu doar piatră, Un rug ce nu se stinge, O caldă, sfântă vatră, Ce peste lume

Iarna, pădurea de la Gheorghițoaia-i năpraznică, Îmbrăcată-n promoroacă coboară lin, magică. Din Valea Rea și din Dealul Mare săniile vin, Spre satul cel adormit duc focul vesel în cămin. Oameni

Pe Dealul Mare, la Sinești, a coborât, Arsură de mugur în codrul cel tăcut, Să rupă pecetea din taina zborului, Să lege în inimi descântec dorului. Coboară din munte în pas de petale, Să fure din

Pe doisprezece februarie, când gerul strângea pământul, În zori, s-a oprit mașina de cusut și s-a domolit vântul, MAMA noastră, cu nume de sfântă și dârzenie de stâncă, A plecat să-i recite lui

Un an a trecut cu amare suspine, De când sus la cer plecat-ai de la mine, Destinul lumii s-a rotit în tăcere, Schimbând anotimpuri, din nou, în durere. E o casă mută și-o masă e goală, Iar

În fiece sfântă noapte de Crăciun, Ne strângem cu toți la casa de om bun, De Pruncul Iisus cu drag ne amintim, Și marea-i venire-n lume o slăvim. Din ceruri, în stol, coboară îngeri

Nu mai miroase-a tată-n prag, Când vin duminici verzi, cu drag. În praful ce pe prag s-a strâns, Simt dorul greu, ca nod de plâns. Ești urmă-n lut și-un lung ecou, Te chem, dar nu răspunzi din

Un an a trecut cu amare suspine, De când la ceruri ai plecat de la mine, Destinul lumii s-a rotit în tăcere, Schimbând anotimpuri, din nou, în durere. E o casă mută și-o masă e goală, Iar umbra

Pe strada mea s-a rătăcit și jalea, Un dor târziu mă strânge-n chingi de gheață, Mi-e pasul greu și e închisă calea, Iar visul obosit mi-e fără viață. Ucid în mine, tacticos, învinsul, Sub

În satul meu, numit Sinești, Prag de tărâmuri ostășești, M-am născut sub blând sărut, Din Bunavestire crescut. Din fir alb, rupt dintr-o lună, Mi-au gândit tainic cunună, Din dâra mândrului

Ești freamăt pur de munte alb, Te simt în mugur de cais, Din trupul iernii, încă slab, Închegi fiorul dintr-un vis. Zăpada moare-n ochi de dor, Sub nodul crud de mărțișor, Iar ploaia, soarele, la

Lasă-mi, primăvară, florile albe de cais! Îți dau în schimb, doine dragi adunate-n manuscris, Iubirea din curcubeul razelor de soare, Hora din bătătură, în zi de sărbătoare. Lasă-mi,

Bunica Bunica Catinca a fost măritată De rude. Fără să fie întrebată. Orfană de mică, a rămas singurea, Fără să aibă cui spune cât suferea. I-au ales un bărbat copt, vrednic, gospodar, Brazda de

Iartă-mă, satule,că ți-am iubit pădurile Că ți-am ascultat glasurile păsărilor Că ți-am purtat straiele Din sipetul bătrânelor. Iartă-mă, satule,că ți-am băut apa Din ciutura fâtânelor Că