Liviu Nanu

Virgil, cine trebuia sa se prinda, s-a prins. Imi pare rau ca nu stiu sa-l fac justify, eu asa il vedeam.
ilusion, ai dreptate cu forma fara fond. Dar despre asta s-a vorbit mult, poate vom dezvolta subiectul dar nu in comentariu. Onorat de apreciere.

Domnule Liviu Dascălu, mă bucur că lu’ matale ți-a plăcut poezia mea și ai socotit-o medie că mie media îmi place dar nu aia de la aritmetică, mai mult aia de zice latinu’ că aurea mediocritas. Eu la latină nu prea învățam, doar mai țin minte unele proverbe și zicători cum ar fi aia cu asinus asinum fricat care nu e nici o aluzie la comentariul matale. Dar matale ești citit și înțelegi, nu-mi fac probleme metafizice că nici fizica nu prea mi-a plăcut, darămite meta, prima notă din liceu a fost un 4, pe urmă am mai învățat eu dar cu vectorii nu m-am înțeles niciodată. Acum eu am înțeles că e de bine că și mie îmi place când îmi pune cineva mâna pe creștet și mă mângâie a consolare, mai ales domnișoarele când le spun că trebuie să plec de urgență la un prieten dar eu mă duc la bere cu prietenul meu Costel care deși nu îmi pune mâna pe creștet mă cinstește din când în când cu o halbă. Și păsărica mea de argint din prima strofă zic unii că e o metaforă dar eu cred că mai degrabă matale ai dreptate, nici nu zboară, nici nu cântă, mai mult cotcodăcește, dar tot nu face ouă. Dar chestia cu mandolinele m-a supărat rău, da’ pe urmă mi-a trecut că eu înțeleg că matale nu ai cântat niciodată în orchestra de copii, cum aveam eu o colegă care cânta la două fluiere deodată, performanță pe care eu niciodată nu am realizat-o, dar nici nu am încercat că mă depășea, așa că am rămas doar un fidel ascultător al orchestrei de mandoline primăvăratice care, acum la vârsta mea nu mă mai impresionează prea tare.

Domnule Virgil, eu nu am încercat niciodată să construiesc poezii din grinzi și alte materiale de construcție, dar nici nu pot să le las așa ca pe niște gânduri deșirate, puțin mortar tot trebuie acolo, chiar dacă se mai vede printre cărămizi, care nici alea nu-mi plac vorba latinului, alea au fost aruncate. Iar cu journey-ul aș fi de acord, deși mie nu prea mai îmi place să călătoresc, ultima dată am călătorit cu trenul 16 ore și am fost foarte obosit, poate călătoria în lumea poeziei să fie mai confortabilă deși un prieten îmi spunea că mai a dracului, te rătăcești ca într-un labirint de foneme, rime, metafore și alte alea care nici eu nu prea știu cu ce se mănâncă, că dacă aș ști aș fi și eu acum în Uniunea Scriitorilor, care am auzit de la un scriitor că este o uniune foarte interesantă, îți dă și bilete la mare și te mai și publică în România literară și alte reviste de care am auzit că dacă nu te publică degeaba mai scrii, poate doar pentru nepoți. Eu în general plec de la fapte reale, imagini de viață, atunci când mă chinuie talentul și scriu câte o poezioară, fata de șaișpe ani chiar există, adică mai precis chiar a existat, știu asta pentru că personal am pus umărul la sicriul ei, experiență care m-a marcat deși a trecut atâta timp de la primăvara aia. Eu am văzut (din păcate) câteva persoane murind în preajma mea, din păcate și copii, cum a fost de exemplu copilul de la cutremurul din 77 despre care însă nu mi-am propus să scriu, adică am trecut prin câteva experiențe pe care nu le doresc nimănui. Mai bine beau o bere sau mai multe, mă îmbăt și uit de toate astea, dar până la urmă tot mi-amintesc de ele și uneori mai scap frâiele condeiului, adică a tastelor și iese ceva mai bun sau mai prost. Sau mai mediu, cum e poezia asta de pildă, așa cum zicea prietenul Liviu, dar lui i-am răspuns mai devreme așa că nu mai reiau.

Elia, de ce să nu te mai joci? Uite, eu mă joc și acum la vârsta mea, care unii îmi zic să stau mai blând că mă afectează. Așa este, inițial nu am permis comentarii, credeam că textul va ieși destul de repede din prima pagină, l-am postat doar așa, pentru arhivă. Numai că, ajuns la recomandate mi-am dat seama că poate unii ar fi dorit să lase totuși un semn, gestul meu nu prea se justifica. Onorat de comentariu.

Domnule Claudiu, eu nu am înțeles din comentariul matale un lucru și anume finalul. Adică semnul întrebării care mă bagă în ceață. Adică „mi-a plăcut” ? în rest, prezența unui autentic poet în subsolul textului meu, nu poate decât să mă flateze.

Îmi cer scuze că răspund așa, deodată celor trei colegi, dar nu vreau să fiu acuzat că urmăresc să am vizionări forțate prin patru comentarii succesive.

Andrei, comentariul tău l-am văzut prea tîrziu ca să mai pot compune un răspuns pe măsură. Onorat de trecere și apreciere.

Domnule Virgil, mie îmi plac artiștii că sunt oameni dezordonați ca și mine. Acum vreo trei săptămâni, am fost să-l vizitez pe un prieten care e artist și are atelier pe strada fundătura Iulia Hașdeu. Am strigat de la poartă dar nu m-a auzit și nici la telefon nu răspundea că era la încărcat cum am văzut mai târziu. Am vrut să intru dar erau niște câini care câini nu prea mă iubeau și arătau și colții. In final tot am intrat că m-a auzit țipând și a venit artistul la poartă. Acum, el e mare artist, dar atelierul arăta ca după război. E drept că mai avusese loc și un incendiu cu doi ani în urmă, dar nu se mai vedeau urme decât așa…vagi, pe statui, că am uitat să-ți spun că era vorba de un sculptor. Am stat pe unde am apucat că mare dezordine era, nu găseai măcar un scaun și am vorbit multe despre artă în general și sculptură în special, dar și despre pictură că artistul era și pictor, tocmai vânduse un tablou cu 10.000 de euro (sau mai multe tablouri ?) și avea bani așa că își cumpărase un bidon de vin de Focșani care era mai mult de Dealurile Talașului, dar era bun, așa că am cam băut până am început să văd în alte culori tablourile lui dar și sculpturile, dar cred că și el era cam vesel că la plecare mi-a dat un tablou și nici nu mi-a cerut bani pe el. In curtea aia mai erau niște ateliere, de ceramică, de vitralii, de pictură…dar pe alea nu le-am mai vizitat, doar pe cel de vitralii că mie îmi plac vitraliile, mai ales în biserici, parcă îmi face Dumnezeu cu ochiul când privesc la ele. Acum, să revin la problema mea. Eu mai am un prieten care picta vitralii dar pe geamurile de la școală și directorul nu-i zicea nimic, nici nu avea cum pentru că el era directorul. Și într-o zi i-am spus să picteze acolo nu numai ferestruici de-alea rombice, să deseneze și niște pisici de exemplu. Întâi m-a dat dracu’ dar pe urmă s-a gândit el mai bine și a desenat și niște pisici, dar geamul acela l-a pus la toaletă, care s-a și spart după trei zile că au dat golanii de elevi cu pietre în el, cred că voiau să nimerească pisica, așa de reușită era. Acu’ de ce-ți spusei eu toate astea? Păi din cauza pisicilor alea din versul 5 care sunt cam buclucașe dar mie mi-au plăcut că până acum nu-mi imaginam un stol de pisici, cum nu-mi imaginez nici acum cum ar fi de exemplu o cireadă de vrăbii, o turmă de fluturi sau o haită de capre. Dar matale ești poet și cum îți spuneam mai devreme, poeții sunt și cam dezordonați, așa că te rog să nu-ți faci ordine pe birou, poate doar în cap, deși acolo cred că ai, că altfel nu puteai să scrii o așa poezie frumoasă. Iar pe strofa a treia eu aș numi-o „înțeleptul” și nu credinciosul, din simplul motiv că după ce te îndrăgostești în strofa a doua, devii mai înțelept și nu te mai arunci așa ca pictorul orb în brațele destinului artistic.

Virgil, ce aș putea spune? Da, spun că deși a fost un concurs, nu știu dacă se pot stabili ierarhii în poezie. adică depinde de gustul fiecăruia, iar poeții își au fiecare segmentul lor de cititori. În funcție de mesaj, de formă, de metaforă...de stil.
În ce privește lipsa de romantism a cuvintelor și expresiilor folosite de mine, dau aici un citat din \"Poezia\" lui B. Croce (pe care nu-l mai pun între ghilimele):
Opera cu imperfecțiuni nu este tot una cu opera urâtă, operă care nu se naște ca poezie, iar dacă trăiește, trăiește prin alte mijloace; ci este aceea născută ca poezie, creatură cerească ce poartă pe hlamida ei semnele trecerii pe pământ. Poetul (ca și omul moral, a cărui acțiune nu este niciodată lipsită în întregime de impurități) suferă din pricina imperfecțiunilor pe care le observă în opera sa și ar vrea să le înlăture până la ultima; el visează mereu să o trimită în lume (…) „înveșmântată într-o albă mantie”, strălucind de puritate în ochii privitorilor din „fiecare ținut”. (…) În poezie nu se întâlnesc numai imperfecțiuni care, prin definiție, se pot îndrepta, și sunt de cele mai multe ori efectiv îndreptate în cursul travaliului și în reluările momentului creator, ci și elemente nepoetice și de neîndreptat, care nu trezesc în cititor, cum nu treziseră nici în autor, neplăcere și reprobare, ci sunt privite cu un fel de indiferență. Aceste sunt părțile structurale sau convenționale, care există în orice operă poetică, când abia vizibile, când bătătoare la ochi, mai cu seamă în operele de mare întindere și complexitate. Un exemplu foarte cunoscut de asemenea părți convenționale și structurale sunt acele adăugiri și umpluturi pe care francezii le numesc chevilles și italienii zeppe, pe care Galileo le numea intarsiature, iar Gino Capponi „părți aritmetice”, părți care se amestecă între cele poetice. (…) Care este, de fapt, originea lor? Necesitatea de a păstra unitatea ritmică a expresiei, chiar sacrificând pe alocuri sunetului coerența vreunei imagini; sunet care este în fond el însuși imagine adecvată motivului poetic.
Se obișnuiește uneori să se arunce vina acestor pretinse defecte asupra „rimei”, marea seducătoare și corupătoare, și pentru a evita expunerea la această tentație și riscul de a-i ceda, se propune versul fără rimă, versul „alb” sau cu rime care să apară după bunul plac, fără vreun loc prestabilit; alteori, vina e pusă pe seama metricii înseși și a strofei închise, și se propune întrebuințarea așa-zisului „vers liber”, fără simetrii și corespondențe de măsură și strofă. Dacă versurile albe, strofele deschise, versurile libere vor fi animate de un suflu poetic și își vor afla propria lor necesitate și lege, vor fi totdeauna silite să accepte unele umpluturi, zeppe și intarsiature; dacă însă vor fi, așa cum sunt de obicei și cu precădere compozițiile în vers liber, reci născociri intelectualiste, este de așteptat ca ele să recurgă și în acest caz la umpluturi, cu deosebirea că vor fi umpluturi urâte ale unor lucruri urâte, și nimeni niciodată nu le va adresa surâsul – mai mult decât indulgent, de consimțire – adresat „umpluturilor” practicate de poeți și definite drept „grațioase defecte”. Într-adevăr, la poeți aceste „umpluturi”, cerute de armonia expresiei, nu sunt nici frumoase, nici urâte în sine, deoarece nu sunt altceva decât simple puncte de sprijin pentru efectul poetic.
Cu stimă,
Anton

Luminița, aceasta era forma inițială, cu ultimul vers distinct însă. Din anumite motive am preferat însă să-i dau altă formă. Sînt convins că și receptarea ei ar fi fost alta. Mulțumesc pentru apreciere.

Mulțumesc Eugen, cred însă că ești mai mult decât amabil. Sau politicos.

Mariana, prezența ta, din păcate destul de rară îmi produce o mare bucurie. Mai ales că ți-a plăcut puțin, acolo...

Silvia, de puține ori te-am văzut așa entuziasmată, așa că nu pot decât să mă simt onorat de prezența ta plină de farmec.
Elia, felicitări pentru concurs, mă bucur că o poetă așa talentată și interesantă are timp să citească și poeziile mele.
Bogdan, deși nu am urmărit asta, se pare că umila încercare liricoidă este tot un fel de poezie-manifest. Eu cred că, din ce în ce mai mult, ceea ce scriem noi aici, pe site se conturează ca un curent pe care nu aș putea să-l denumesc. Las asta în seama altora, mai școliți. Cred asta cu convingere, sunt destule semnale în sensul acesta, și mă refer la premiile obținute în concursuri de creație, la volumele publicate de unii dintre colegii noștri și la aparițiile în reviste literare. Nu știu dacă peste ani ne vor citi doar nepoții sau prietenii apropiați, însă din acest imens atelier dacă se vor desprinde de pluton măcar câțiva, și tot consider că va fi o mare realizare. Timpul va decide, dar timpul se pare că este deocamdată de partea noastră. Eu cred că tu ai toate șansele să fii unul dintre ei, cu singura condiție să perseverezi în efortul tău. Mai sunt și alții, desigur, pe care n-am să-i numesc aici de teamă să nu omit pe vreunul dintre ei. Urmăresc cu mare interes acest fenomen și mă bucur că într-o măsură (destul de mică) sunt implicat și eu. Sper că ai citit textul în varianta finală, a suferit mici adăugiri
Cu deosebită stimă, Anton.

Florin, cu scuze pentru întârziere, îți răspund la comentariu. Regret că nu ți-a plăcut expresia \"prostește\", dar altceva mai bun n-am găsit. Și te-aș ruga pe viitor, dacă mă vei mai onora cu prezența pe textele mele să lași deoparte acel \"domnul Liviu\". Mă face să mă simt mai bătrân decît sunt.

Daniel, chiar dacă nu ți-ar fi plăcut, doar faptul că te-a intrigat forma textului și tot mă onorează. Am continuat (în felul meu, firește) ideea pe care Bogdan o dezvoltă în poezia sa \"maculatură postumă\", poezie care mi-a plăcut mult. Așa că, în loc să-i fac un comentariu laudativ la subsolul textului am încercat cu mijloace lirice modeste să-i spun ce gândesc. Dacă am reușit sau nu rămâne de văzut.

Sper că nu te-am șucărit
Cu săgeata mea dibace
Fiindcă altfel te invit
Să dai cep la poloboace.

Și să bem frate Diviza
Până când ți-o trece criza
Tu cu țoiul, eu cu cana
Să-ți trăiască epigrama!

ce dacă păpușarii ne otrăvesc
încet?
păpușile din cîrpă
de ace nu au teamă.
veghez atent din umbră
ca un anahoret
trudind la coca vieții
să nu devină
zeamă

(ce dacă?)

Daniel, imagini frumoase, formă, idee. Penultima strofă însă scârțâie puțin, cel puțin în urechea mea stângă. Mai precis ultimele 4 versuri. Cred că știi foarte bine ce faci, fiecare vers se pare că este așezat de tine temeinic și după o profundă cugetare, mie însă așa mi s-a părut.
Cu stimă,
Anton

Pavel, am citit Paler, la vremea aia m-a impresionat. Nu știu ce reacție aș mai avea recitindu-l. Sau ce plăcere...
Laura, sunt onorat, atunci când găsești un segment mic, cît de mic de cititori cărora să le spună ceva poezia ta, înseamnă că n-ai scris-o în zadar.
Ioane (și cu această ocazie îi răspund și lui Andrei), încearcă s-o cânți. Andrei, primele strofe amintesc de cântecul lui Vali, dacă vrei, ca o palidă recuperare a spiritului, deși, ai observat desigur, poezia mea se oprește aici. E ăsta postmodernism? nu e? Supun aici cîteva păreri și poate dezvoltăm ideea în altă parte.

despre standardul postmodernist

(Mircea Cărtărescu)

„să fie lung, narativ, aglutinant, cu o oralitate bine marcată prin efecte retorice speciale, agresiv (trăsături generației beat), dar și ironic și autoironic, imaginativ până la onirism, ludic, dovedind o dexteritate prozodică și lexicală ieșită din comun (tradiția românească nemodernistă), în fine, impregnat de aluzii culturale savante inserate prin procedee metatextuale și de autoreferențialitate”

(Umberto Eco)

„Răspunsul postmodernului dat modernului consistă în recunoașterea că trecutul, de vreme ce nu poate fi distrus, pentru că distrugerea lui duce la tăcere, trebuie să fie revizitat: cu ironie, fără candoare. Mă gândesc la atitudinea postmodernă ca la atitudinea celui care iubește o femeie, foarte cultă, și căreia nu-i poate spune: << Te iubesc cu disperare>>, pentru că el știe că ea știe (și ea știe că el știe) că propoziții ca acestea le-a mai scris și Liala. Există totuși o soluție: Va putea spune: << Cum ar spune Liala, te iubesc cu disperare>>. În acest moment, evitând falsa inocență, deoarece a spus clar că nu se mai poate vorbi cu inocență, acesta îi spune totuși femeii ceea ce voia să-i spună : că o iubește, dar că o iubește într-o epocă de inocență pierdută”.

„După mine, scriitorul postmodern ideal nu imită și nu repudiază pe părinții săi din secolul XX, nici pe bunicii săi din secolul XIX. A digerat modernismul, dar nu-l duce în spinare”.

(Nicolae Manolescu)

„poezia postmodernă își împrumută criteriul poeticului din aceea modernă, cu deosebire că se arată mult mai îngăduitoare în preferințele și idiosincraziile ei. Epoca postmodernă nu inventează cu adevărat o nouă poezie, așa cu inventase epoca modernă, dar, după un veac și mai bine de modernitate, poeții își permit să fie mai puțin restrictivi.. atitudinea caracteristică este acum una recuperatoare. A recupera nu înseamnă a se întoarce la trecut, ci doar a avea conștiința trecutului. Poetul modern este de obicei inocent în raport cu tradiția: se scutură de ea ca de o povară inutilă. Vrea să facă altceva decât înaintașii săi. Sentimentul lui este unul de libertate împinsă până la anarhie. Postmodernul nu e anarhic. Pentru el tradiția este o povară purtată cu grație, asumată critic sau ironic. (…) Postmodernii au întotdeauna ceva de împărțit cu înaintașii lor.
(…) Dar postmodernul se referă deopotrivă la modernism și la avangardism, și nu prin negare, ci prin recuperare: el nu este antimodernist, nici antiavangardist.

Din ochii-mi triști cad lacrimi, mari, fierbinți
Când văd cum te-amăgești și cum te minți
Și recunosc, trăiesc din plin o dramă
Când îți citesc o nouă epigramă

Ca sa fiu sincer, Ioane, nu mi-am propus sa scriu o poezie perfecta ca forma. Am vrut sa transmit o anumita stare.

Ioane, am re-verificat. 12-11-12-11. Nu stiu ce ai vazut tu. Poate, accentul, pauza...

Ioane, chiar de nu găsești subiect
Eu totuși te admir și te respect
Dar nu te înțeleg și mă-ntristezi
Cu epigrama ce-ai de-o masacrezi?

Subiecte ? bine zis, e criză-n țară
Și nici talentul nu prea dă pe-afară
De-aceea-ți cer – sau poate-ai încercat? –
Prin site să cauți și un predicat

Tot ciugulindu-ți prin ficați cognacul
Săracul vultur poa’ să dea de dracu’
Așa că bade Ioane, eu îți zic
prietenește: lasă ciocul mic

Ioane, ca să fiu sincer mă așteptam, doar îți aruncasem mingea în teren :)
Adela, mă bucur că ți-a plăcut, de fapt cam ultima strofă e cheia, dar nu numai.
Vasile, cred că varianta a doua e mai aproape de adevăr. Dar nu trebuia să-ți storci creierii pentru o poezioară banală.