Cîrciuma lui Bicuță

Se duseseră și sărbătorile de iarnă. Crăciunul parcă s-ar fi petrecut hăt-demult și trecuse în fugă, cu luminițele, brazii și Moș Crăciunii lui, ca o imagine, ca un fragment de imagine privit pe un geam aburit din fuga trenului rapid 895 Craiova – București. La fel și Revelionul, apoi Sfîntul Vasile, iar acum, la Bobotează, toată lumea părea obosită, cu mintea neclară și creierii înveliți în foi de varză murată. Era seară și parcă nimeni n-avea chef de nimic, toți priveau în pahar cu indiferența cetățeanului care tocmai a fost la vot și nu-și mai amintește dacă a pus buletinul în urnă, pe cine a pus ștampila, și dacă nu cumva Doamne ferește, a plecat cu ea în buzunar. Afară era ceață, aerul de ianuarie semăna cu o piftie imensă prin care, cu greu, își făceau loc trecătorii, cu mișcări moi și dezlînate. - Domnu’ Poet, dumneavoastră scrieți poezii frumoase? întrebă Micăle. Că n-am citit niciuna pînă acum. - Dracu’ știe, răspunse Poetul. Unii zic că da, alții zic că nu...Eu cred că scriu poezii frumoase, dar oamenii nu prea au timp de literatură în ziua de azi. Poate peste o sută de ani se va vedea. - Păi cine mai trăiește o sută de ani, frate? zise Bicuță, ridicînd un pahar și privind-ul în lumina becului. Și de exemplu, ce-ai vrea să spună lumea peste o sută de ani despre matale? - Să spună „al dracu și Poetu’ ăsta, la vîrsta lui ce bine se ține”. E drept, chestia asta a zis-o altul înaintea mea, dar se potrivește, nu? Profesorul rîse. Săndel schiță și el un zîmbet și umplu paharele. - De curiozitate, ce anume vă inspiră? întrebă din nou Micăle. - Poate-ți spune ție, că pe noi ne-a pasat, răspunse Profesorul. Chiar, poate ne spui acum de unde te inspiri? - Păi, n-am o strategie. Îmi vine așa, cîte-o idee, sau niște cuvinte…Uneori o melodie, și plec de la ritm. Cel mai des dimineața, înainte să fac ochi mi se întîmplă. Uneori îmi sună în urechi cuvinte fără sens. - Că veni vorba, de cuvinte fără sens, interveni Profesorul, mă duc eu cu niște colegi, Gheorghe Stroe și Mihai Petrescu, să ne facem analizele la plămîni. Știți voi, la fiecare început de an, profesorii trebuie să-și facă analizele astea. Noi am neglijat, era deja prin noiembrie și ne-a amenințat directoarea că nu mai primi salariul dacă nu venim cu analiza de la plămîni. Așadar, ne ducem noi să facem raze și în curtea dispensarului, cînd așteptam să ne vină rîndul la aparat... - Aparatele alea cu „nu mișca, nu respira”? întrebă Micăle. Am făcut și eu o dată raze, cînd eram mică. - Da, alea. Adică tot alea, vechi. Că d’aia nu prea aveam noi chef să ne iradiem în fiecare an. Și cum așteptam noi așa, apar cîțiva țigani. Adică erau vreo șase, toți cu burtă, pălării și mustață. N-au apucat să intre în clădire, că a ieșit asistenta șefă la ei și i-a întrebat „Ce e mă, cu voi? Pe cine căutați”? „Noi sîntem dăunătorii”, răspunde bulibașa. „Am venit să dăm sînge, că ne-a trimis de la primărie”. Am bufnit cu toții în rîs, auzi, dom’le, „dăunătorii”. Ca să vezi cît adevăr se poate spune în cuvinte puține...Și ce sensuri noi și interesante, se pot afla… - Și mie mi s-a întîmplat ceva asemănător, zise Săndel. Eram la o cumetrie și lăutarii ne țineau tot într-o populăroasă. La un moment dat, cîntau „verde de mălin…”. M-am dus la gurist și i-am spus să mai schimbe repertoriul pe străine, lumea vrea și altceva. Și ce credeți că a făcut? A schimbat „mălin” cu „măslin”. Exotic, nu? Sau mai erau unii la o emisiune, după ce l-au pisat pe Băsescu, și găozarii de ziariști, a nimerit „fîșia Găoaza”, cînd au schimbat subiectul cu războiul din Palestina. - Pe postul local, tot făceau la un moment dat reclamă la restaurantul „Rahova”, zise Poetul. Cred că ați auzit și voi reclama aia „viața în doi, începe la noi”. Păi, aveau mare dreptate, că eu niciodată n-am văzut mai mult de două persoane în cîrciuma aia. Cînd i-am zis-o patroanei, că suntem amici, s-a supărat pe mine, dar după cîteva zile a schimbat textul. Acum e ceva cu „kilometrul zero”. Tot o frecție. - Mîine mă trezesc de dimineață, zise Dan a lu’ Nașu. Încep lucrul, da’ n-am nici un chef. - Þie-ți convine, îi răspunse Săndel, proaspăt șomer. dar alții care n-au de lucru? La noi a dispărut directorul economic cu fondul de salarii cu tot. Ba, și cu fondul de achiziții. Și ca să nu se plictisească, a luat cu el și secretara din dotare. - Nici eu nu mă plictisesc de la o vreme, zise Săndel. Vecinii de deasupra mea fac ghidușii cînd nu te-aștepți. Și asta n-ar fi o problemă, dar le scîrțîie patul de se-aude în tot blocul. Am văzut eu că vecinii îmi fac cu ochiul, dar le-am explicat că nu de la mine se aude. Mai trist este că și nevastă-mea mă privește într-un anume fel, cînd încep ăia, dar eu pe la orele alea pic de somn. La început le-am bătut în țevi, dar n-a avut efect. - Fă-le cadou un pat nou, propuse Bicuță - Ba, pînă la urmă am găsit metoda și nu dă greș. Cînd îi aud, mă scol, mă duc la ușa lor și sun. - Și ce le spui? întrebă curioasă Micăle. Le ceri o ceapă sau o felie de pîine? - Aș, de unde. Nu aștept să deschidă, fug pe scări.