poeme vechi

la fel ca fulgii, firele de ploaie, clipele, poemul obtine coeziunea abordand din unghiuri diferite aceiasi idee, melancolia trecerii, a repetitiei. textualismul (auto)ironic din *melancolie livresca (cioranism)* ofera un contrapunct binevenit

De data asta te contrazic, Geta Adam, cand spui ca in aceste haiku-uri \"totul e in miscare\". Dimpotriva, exprima un cult al imobilitatii.
In primul haiku e vorba de regasirea linistii caminului. Te intalnesti cu tine insuti ca si cum nimic nu s-a schimbat. Stare proiectata, cu o (auto)ironie blanda, asupra...cosmosului (\"luna e parcata/ in fata ferestrei\").
Cioranismul din al doilea haiku exprima o uimire in fata ... voi spune cuvinte sforaitoare: trecerii ineluctabile a timpului, ca si cum jocul ar continua; dupa Cioran, totul a fost deja jucat/vazut/scris, nu-i asa? Imobilitatea e, din nou, preferabila miscarii.
\"Lanturile de sticla ale zilei\" sunt cele care te impiedica sa iesi din \"labirintul\" unei clipe; totul in cheia derizoriul, intrucat \"labirintul\" e asociat cu desenul labirintin al urechii, iar lanturile au taria sticlei; oprelistea, limita, e derizorie, actiunea care tinde sa depaseasca limita, in consecinta, e si ea derizorie. Din nou, votul apartine imobilitatii.
\"ploaie de vara\", sigur, totul e schimbare in acest dans al elementelor. Dar comentariul meu e sceptic: \"retorica scurta din/ chipul mastii, doar\".
Caderea fulgilor, aceasta noua ipostaza a schimbarii, e asociata cu decaderea.
Batranii citind \"doar umbrele aruncate de vant\" sunt imobili ca niste statui, astfel incat si miscarea insignifianta a unor umbre de pe pagini e observabila, prin contrast. Citind umbrele isi anticipeaza, poate, moartea, cu un sentiment senin de impacare. E gresit spus, \"anticipeaza\". In indiferenta lor, ei sunt dincolo de aceasta schimbare. Seninatate divina, daca nu e prea mult spus.

In raport cu propriile poeme, reclam statutul unui oarecare cititor. Nu am intentionat niciodata o anumita metafora, astfel incat atunci cand ii dau un sens o fac cu aceeasi marja de hazard cu care o fac si ceilalti.
Am si avantajul distantarii in timp, intrucat sunt poeme foarte vechi. Asupra celor noi nu voi putea face acelasi lucru, cred.

De ce am vazut eu miscare:
1. luna e aparitia ce determina trezirea noptii, a intunericului. Faptul ca ea e „din nou acasa’ m-a facut sa ma gandesc la o repetitie, mi-a creat sentimentul alternantei luminii cu intunericul, o rotatie a faptelor, gandului, timpului.
2. E uimirea ca timpul inca mai exista, bataia ceasului o spune, chiar si „numai din greseala”, ceea ce inseamna ca nu totul a fost vazut/scris/jucat.
3. De acord cu asocierea cu labirintul, asta implica insa o anumita zbatere, lipsa miscarii ar insemna resemnare, si nu cred ca asta ai vrut sa evidentiezi.
4. Schimbarile nu sunt statice, implica o anumita miscare
5. Da, e decadere, dar e una continua, nu vad aici nici o frantura de imobilitate. Statica e poate, doar prezenta divina, camuflata.
6. Aici sunt mai mult de acord cu tine, cred ca m-am grabit putin. Cred ca nu am vazut decat ochii cuprinzand trecerea timpului.

Tot ce am scris mai sus e raspunsul sufletului, care asta a vazut, la naiba:)
Eu nu citesc niciodata poezia cu mintea, nu pot. Poate de aceea nu stiu nici s-o interpretez.

Cu deosebit respect,

Geta Adam