Drumul inițiatului (note de lectură la \"Mi amor\")

Într-adevăr, acum în vremea noastră prosternată în fața mașinilor de tot felul, secătuită de seve și robită spectacolului, a scrie poezie de dragoste este un act de mare curaj, cum de altfel marchează ceremonios și poetul Virgil Diaconu pe coperta a patra a volumului de poeme „Mi amor” (Ed. Carminis, Pitești, 2005), de Costin Tănăsescu.. Și, aș zice mai departe, cu atât mai mare pare îndrăzneala cu cât avem de-a face cu o carte de debut când ochiul critic caută mai atent și mai suspicios prin măruntaiele proiectului liric propus lecturii. Ei bine, Costin Tănăsescu și-a asumat riscurile și, implicit, ne-a trimis discret înspre noi înșine pentru a afla cât am pierdut din simțirea noastră care ne definește drept ființe superioare. Căci vorba aceea atât de mult rostită încât i-am pierdut până și obârșia: Dacă dragoste nu e, nimic nu e! Mai aveam capacitatea de-a iubi? Mai putem radia erotism fără a ne prăbuși în vulgaritate, în orgiastică manifestare? Mi se par întrebări tulburătoare, fiindcă pe zi de trece ne pierdem, cu frenezie, puritatea simțirii ce-a fost curățită pentru prima dată de creștinism și apoi ridicată la rang de virtute esențială. Costin Tănăsescu, fără a ieși din canonul vremii sale, încearcă a ne oferi un răspuns poetic care, zic eu, e de luat în seamă, pentru că: În primul rând, cu migală de bijutier fanatic, (re)compune fundalul lumesc care va sprijini, comenta și impune dragostea cu toate zbaterile sale dulci-amare. Lumea în care se petrece, este cea pe care o vedem și-o simțim la tot pasul, pe stradă, neguroasă, nepăsătoare, de atâtea ori crudă, dar pe care, iată, iubita, proiecția iubirii întruchipate, o face suportabilă, ba chiar îi conferă frumuseți: „Din trotuarele orașului au rămas maci” Sau: „Toate femeile îmi par frumoase azi./ Pe stradă ochii lor mari se risipesc peste tot,/ mărgele uriașe,/ iar orașul parcă e o masă de biliard”. În al doilea rând, în acest cadru schițat în tonalități reținute, iubirea nu încremenește în poză, ci se zbate, trece prin toate chinurile și treptele de intensitate: e dulce, e convulsivă, dezamăgește, înalță, distruge, construiește. Așadar: „M-am săturat să mai mint că am succes pe piață/ M-am săturat să mai falsific sondajele de opinie./ M-am săturat de ordinea firească a zilelor”. Sau: „Iubirea noastră e o ușă închisă totdeauna…”. Sau:” Hai să ne consumăm repede, repede,/ fiindcă mâine totul se va termina!” Ca să sfârșești cuminecat, purificat, absolvit de păcat, în brațele eternității: „Când nu ți se mai întâmplă nimic,/ cel care îți încuie ușa/ e Domnul. Altfel spus, totul se sfârșește când dragoste nu e! În realitate, Costin Tănăsescu ne oferă o grațioasă agendă a stărilor prin care trece iubirea în încercarea ei de-a fi perfectă. Cu senzualitate, chipul iubirii figurat feminin devine reper existențial care-i dă sens. Când e entuziast, când dezamăgit, când amant răbdător, când amant care reproșează superficialitatea, necredința și neputința femeii de-a fi de-a dreapta acestui revitalizant sentiment… toate acestea pentru a compune iluzia lui a iubi într-o lume nepăsătoare, care ne petrece implacabilă către nimicnicie, și căreia, disperați, îi opunem iubirea. O iubire atât de terestră și atât de fermecătoare prin deșertăciunea ei ideatică: ”Curăț un măr./ Tu ronțăi zorii zilei./ N-am făcut dragoste,/ dar am avut grijă de Iisus/ Ce noapte!” Cu alte cuvinte, iată drumul gesturilor mici spre dobândirea deplinătății ființei noastre, pe care doar poetul îi poate da contur ca orice inițiat supus suferințelor fără de sfârșit!.