Liliana Negoi

în palma morții tremură-nghețat nisipul care-„a fost”, cernut în silă prin sita unui vis de mult uitat sau adormit, sărac, pe-un colț de filă. se uită moartea-n palma sa, tăcută, și milă-i

Vântul năuc sapă scorburi în sufletul meu greu precum pietrele într-un lac… Altă iarnă trece prin noi, iubitul meu, iar aerul rece, brodat cu fulgi mari de zăpadă, îmi învăluie sufletul dus

A trecut atâta vreme de când mi-ai sărutat ultima oară auzul cu gândurile tale, și încă nu mă îndur să șterg pulberea așternută peste acele ultime vise cu care mi-ai încrustat

Azi mi-am blagoslovit gândul cu apa moartă a amintirilor dinaintea ta… Când pentru mine nu era nimic, când totul era haos și nemărginire limitată, și când orice coordonată din spațiu era, pe

Mă gândeam azi la tine, la cât de departe ești de mâna mea, care se mulțumește să mângâie o amintire caldă și iubită, ce-i drept, dar totuși, doar o amintire… Uite cum trece Timpul printre

Ce ți se întâmplă, biet menestrel al sufletului meu? Azi ești tăcut și trist, și abia de-ți ridici spre mine ochii înmuiați în uimire și durere… Mă privești printre umbre de lacrimi, candid și

Ai privit vreodată cu atenție lumina soarelui de noiembrie? Are reflexe de lacrimi de îngeri strecurate pe furiș prin sita cerului... Iar parfumul mortuar de galben și uscat îngheață în clipele

Ninge cu clipe, Adam, iar palma ta bătrână abia mai reușește să mângâie creștetul vremii...Dar dacă ți-ai ridica mai des ochii din praful existenței tale seci, ai vedea cum din cer fulgi mari

Închide-ți pleoapele ca două petale uscate... Tu, Maică a Durerii, Binecuvântează cu somnul tău ceresc toate Imaginile nedrepte ale tăcerii Și morții. Clipa asta plină de har Și pecete a