De Dincolo 2

Cu tot întunericul puteam citi cu ușurință literele asimetrice: SOLOMON MARIUS BOGDAN Născut 30.11.1992 -- Decedat 27.11.2009 Trăisem deci șaptesprezece ani. Doar atât?! De ce oare? De ce murisem? Trebuie să fi fost vreun accident. Mama o să fie atât de supărată... Hmm, dacă mă gândesc mai bine cred că s-a supărat deja. Acesta e mormântul meu, m-au îngropat deja. Aici e locul unde voi petrece eternitatea, unde voi fi uitat. Și atunci de ce eram afară? De ce eram în picioare lângă propriul… N-am mai putut continua. Trebuia să plec de acolo! Oare puteam pleca? De ce nu? Dacă puteam fi, de ce n-aș fi putut fi și în altă parte? A fost suficient să încerc să fac un pas pentru ca totul în jurul meu să se estompeze. Mi-am dat seama că mă deplasam pentru că o ușoară senzație de imponderabilitate m-a făcut să mă opresc. Planam! Un milion de gânduri –toate pe care le avusesem vreodată- îmi alergară în mai puțin de o secundă prin minte. Cu toate astea mă simțeam ca și cum aș mai fi putut face față cu ușurință la încă zece milioane. Mintea mea nu părea a mai avea vreo limită. Fără nici un efort gândurile s-au cristalizat. Mi-am amintit și am înțeles tot. Apoi m-a lovit, era sentimentul pe care încercasem să-l păcălesc, să mă prefac că nu există… Frica. Ce am făcut? De ce am făcut-o? Doamne Dumnezeule! Ce urma să se aleagă de mine? Ce eram? M-am gândit din nou la mama. Acum, că eram din nou în posesia tuturor amintirilor fostei mele existențe, o puteam evoca foarte ușor și cu o atât de mare claritate încât aveam impresia că se află chiar în fața mea. - Mamă! Dar nici un sunet nu părăsi buzele mele. Eram mut. Pe undeva mi se părea că meritam, asta și altele mult mai rele. Dacă am fost capabil să-mi iau viața pentru că Ele…, pentru că o ignorantă m-a respins, meritam toate cele ce cu siguranță urmau să mi se întâmple. Frica m-a îmbrățișat din nou cu o furie care m-a făcut alunec din nou spre pământ. Apoi am simțit durerea. Era o durere ca nici o alta simțită până atunci. Era mai mult decât o simplă reacție fizică, nu mai aveam un corp care să sufere în locul meu. Era ca și cum… aaaaaahhhh, Dumnezeuleee!!! Nu era durere ceea ce percepeam, sau cel puțin nu o durere așa cu fusesem învățat să o recunosc. Era necunoașterea. Era neaparținerea, era teama de singurătate. Sufletul meu nu mai era protejat de nimic, nu mai aveam cochilia de carne care să mă apere și să filtreze totul. Nu. Eram o frunză într-o furtună pe care nu o înțelegeam, eram… Nu mai eram, și nu eram nicăieri. O rază stingheră însângeră orizontul undeva în spatele meu. Nu știu cât a durat amețeala, sau senzația asemănătoare amețelii, care a urmat. Eram din nou lucid, din nou conștient de mine și de lumea din jurul meu. Era din nou noapte. Eram lângă aceeași cruce de lemn, care plutea parcă într-un mod amenințător deasupra capului meu. Să plec… Da! Gândul se materializă mult mai clar decât data trecută. Dar oare puteam? Eram capabil să mă deplasez de acolo sau eram condamnat să-mi petrec eternitatea veghindu-mi propriul mormânt? Fie ce-o fi! În ceea ce nu putea fi decât poate a suta parte dintr-o secundă zburam din nou cu o viteză înspăimântătoare. Unde? Nu știam. Percepeam doar o ușoară atracție care mă ghida și care fusese suficient de puternică pentru a mă smulge de lângă fostul meu trup. Nu știu dacă am recunoscut eu casa sau dacă m-a recunoscut ea pe mine.