Lelia Mossora

Frunză verde de cenușă Frunză verde de cenușă de la pat până la ușă numai pașii tăi hoinări fură verde din arțari… Numai urmele de păși calcă tainic peste ași și se duc spre alte

Trupul meu e o rană, ochii mei sunt de nor când mâna este o cană plecată pe-o șoaptă de dor... Trupul meu nu e cântec, sufletul mi-e numai durere... Gura mea e descântec

Corole de vânt în sânge desfac și dor toate clipele în toamnă apuse. Nu știu de-i durere sau boabe de mac culesele vorbe din orele duse. Nu știu de-i furtună sau dacă-i apus,

Secundele fug de stele furate. Adulmec miresme trecând prin amurg. Se sparg amintiri în linii mirate că zboară iar fluturi în haine de miri. Tăceri neștiute se-aștern

Dureros curge noaptea prin vene străine. Mai trec printre patimi alungând visul iar. Cutreieră sângele adormiri de feline și cântecul tace în somnul amar. Se duc în amurguri corăbii

Alei pustii Îmi poartă pașii Prin frunzele răscolite De tristeți autumnale. Îți caut din nou la răscruci umbra Rătăcind prin lume. Ascult ecoul vorbelor tale Spuse demult.

Pribegesc printre vorbe Alături de tine. Silabele mă leagănă. Glasul tău îmi pătrunde În sânge. Tu treci dincolo De sunet Inundându-mi trupul Cu mireasma roșie a iubirii.

Te caut în lut, te caut în prund și ..mă afund.... și mă afund … Nu știu de e zi și nu știu de e noapte… dar ești departe ... dar ești departe... Mă mir că

Sunt ca un abur descântat trecând din vis printre izvoare o picătură din înalt și trupul tău din nou mă doare. Eu sunt doar omul fără azi ce nu așteaptă să sfârșească basmul frumos din

prelungirea degetelor tale… Sunt ochii care veghează infinitul din tine… Sunt cuvântul nespus și gestul abia îndrăznind să se ridice spre albastru... Sunt prelungirea sângelui

Sunt un fluture de noapte care își arde mereu aripile de cântec… Sunt femeia care aduce întrebări eterne în suflete… Sunt eu... cea care ucide apusul cu umbre de vis... Sunt mâna care

Lacrimi ...de noapte Þi-am dat lacrimile mele de noapte... mărgele de cuarț negru... să-ți țină de urât în serile cu șemineu... Câte una pentru fiecare clipă de

Plutim iar cu lacrimi sărate spre ceruri odată visate. Corăbii se-ndreaptă spre mal purtând parfum de santal. Epave ce-au fost inimi triste ascunse în ametiste miros a toamnă si

Alergăm… Alergăm… Să ne descoperim pe noi în noi înșine… Să descoperim ce se ascunde dincolo de Eu si Tu. Alergăm si nu vedem decât rareori răsăritul sau apusul soarelui. Alergăm si

Eu sunt vrăjitorul cuvintelor, cel care framânta silabele cu sângele lui. Eu sunt vrăjitorul luminii, cel care închide întunericul în sâmburi de cireșe amare, cel care adună ploile în

de ploaie strivita între pleoapele tale grele de visuri . Sunt un gând rătăcit în părul tău , roua dimineții târzii incendiate de soare , sunt secunda - boaba de nisip cazută în