Ultima scrisoare...

Astazi am decis… Sa pun punct. Fara sa o iau de la capat(cu alineat)si fara sa-mi alunece mana intr-un soi de virgula dedesubtul lui, ca sa las o oarecare portita unei posibile prelungiri a ideii… Astazi m-am hotarat ca-mi sunt destule greselile si deloc comic felul in care le repet aproape ciclic… Mi-am spus ca omul care-mi zambeste dimineata din Oglinda nu e chiar o mare gramada de Nimic si ca putinele mele Amintiri ar fi Povestea Perfecta de rememorat in noptile reci de iarna… Am redeschis Plicul in care se inghesuiau mai multe scrisori si-am indesat-o si pe-aceasta stiind ca nu le-ai citit, ca n-ai sa le citesti… Astazi mi-am permis pentru ultima data sa-mi fie dor. Am pus inca o data Speranta sa-mi tina rand la coada Viselor Implinite si-am ordonat Cuvintelor sa-mbrace vesmantul Sentimentelor… Le vedeam cum se aliniau speriate, asteptand nerabdatoare un sfarsit de propozitie, de simtire… De Poveste. Am pus prima piatra si-am jurat ca Zidul asta nu-l va mai darama nimeni. In paharul de pe masa, licoarea de “invizibilitate” stralucea a dorinta… Si dintr-o data mi s-a facut atat de sete…